“Îndrăgosteşte-mă de tine”, a spus ea uşor, într-o seară când, la apus, soarele era atât de roşu încât străzile păreau cuprinse de o febră suspectă. Şi era linişte şi străzile erau goale ca şi clipele în care ochii lor se întâlneau. Şi ea ştia, şi el ştia tot ceea ce neştiutul încă nu putea să spună.
“Îndrăgosteşte-mă”, a şoptit uşor, aşa cum ai făcut în serile când îmi priveai chipul ca pe o icoană. Mai ţii minte, iubitule, când ne plimbam de mână şi toată tăcerea era de fapt o comunicare nebună care tranzita şirurile ADN şi milioane de gânduri construiau vise?
Mai ţii minte?
Îndrăgosteşte-mă de tine, pentru că îmi este dor de fluturi şi stări, de bucurie şi ciocolată. Şi de noi.
Cum care noi, iubitule?
Şi creştem şi vrem, şi tânjim şi vrem şi mai mult. Şi cresc valuri de plăcere şi fugim ca doi orbi către oaze de linişte unde unul în braţele celuilalt ne respirăm fiinţa şi totul pare să se cuprindă într-un punct.
Şi nu este virgulă.
Opreşte timpul în loc, iubitule, negociază cu fiecare minut şi fiecare secundă care pleacă fără acea bătaie a inimii mele pe care îţi plăcea atât de mult să o auzi. Urlă şi cere, cere timpului încă o secundă care să mai ţină fluturii captivi şi nu-i lăsa să plece. Pentru că tu poţi, iubitule, pentru că ai putut odată. Şi pentru fluturi, şi pentru ei…
Şi Zei şi Îngeri stau mărturie că inima omului nu este făcută să sece ca o baltă sastisită, că păcatul ancestral este boala tăcerii şi orbul inimii. Ascultă, iubitule, vocea iubirii şi vezi cu toate simţurile că iarna este aproape şi mi se face frig în braţele tale şi demult nu îţi mai aud inima.
Îndrăgosteşte-mă de tine, iubitule, îndrăgosteşte-mă.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
