Stăteam în cur, în bucătărie, fumam și băusem jumătate de sticlă de whiskey. Nu eram beată. Ajunsesem în punctul în care reușeam să beau mult, fără să mă îmbăt.
Dintr-odată durerea s-a făcut atât de mare, încât am simțit nevoia să mă arunc de la balcon. Să simt oasele cum troznesc sau se frâng. Ori să mă tai, încet, cu cuțitul. Pe mâini. Pe coapse. Adânc și încet. Să nu mai simt durerea aceea, din dreptul inimii. Știam că nu e bine. Așa că m-am gândit să iau un taxi și să mă duc la Spitalul de psihiatrie și să mă internez. Dar știam ce condiții mizerabile sunt acolo. Îmi periclitam jobul. De fapt, mă țineam cu dinții de viață. Și atunci mi-am amintit că s-a deschis o linie 24/24 pentru oamenii cu depresie. E vorba despre Deprehub. Am sunat.
Am stat la telefon vreo 20 de minute cu fata aceea, care a fost îngerul meu păzitor, în seara aceea. Mi-a oferit ceea ce aveam nevoie: să mă asculte cineva. Și să înțeleagă. Am încercat să vorbesc cu prieteni, dar dacă nu ai fost acolo, dacă nu ai trecut prin depresie, dacă nu ai simțit anxietatea cum îți sfredelește creierul și inima, nu ai cum să înțelegi. Știu. Și niciun moment nu i-am judecat.
Timp de două luni jumătate m-am luptat cu ea. Am crezut că voi reuși să trec singură și peste episodul acesta. Stresul de la serviciul, obsesia pentru un bărbat, lipsa somnului m-au afundat tot mai tare în Iad.
Citiți și Te poate ucide bestia
Uneori cred că anxietatea e mai păcătoasă decât depresia. Pentru că te sufocă. Te doare. Îți ia aerul. Nu mai poți face lucruri care altora li se par normale. Să vorbești la telefon. Să trimiți un mesaj. Să citești. Să te uiți la un film. Să stai pe o bancă. Frică. Doar frică.
Îmi era frică, dacă dimineața trebuia să schimb hainele cu care hotărâsem cu o seară înainte că mă voi îmbrăca. Îmi era frică, dacă știam că e ziua de curățenie. Îmi era frică dacă apărea ceva și trebuia să schimb traseul stabilit, de la serviciu înspre casă. Îmi era frică pentru că seara trebuia să mă demachiez și să mă spăl pe dinți. Îmi era frică, dacă primeam un mail. Îmi era frică, dacă o prietena îmi scria și știam că trebuie să îi răspund. Îmi era frică de faptul că nu am îndeajuns de mulți bani până la următorul salariu, chiar dacă aveam mai mulți decât mi-ar fi trebuit. Era ca și cum frica mă înlocuise în mine. Ca și cum nu mai eram făcută din carne și oase, ci din frică. Și transpirația aceea rece, când mă gândeam la ceea ce pentru mulți sunt cele mai simple lucruri, cum ar fi să intru la supermarket să iau mâncare. Sau să schimb nisipul pisicii. Dacă pernele de pe canapea nu stăteau perfect, pe locul lor.
Dar atunci, în seara aceea, am știut că nu mai pot face față singură. Că am nevoie de ajutor specializat. Mai luasem tratament psihiatric înainte. Dar nu mai voiam, pentru că vedeam asta ca pe o confirmare a faptului că sunt defectă.
Însă în seara aceea mi-am dat seama că nu e așa. Nu sunt defectă. Dacă mă doare un dinte, mă duc la stomatolog. Dacă sunt răcită, mă duc la medicul de familie. Dacă îmi apare o pată pe piele, mă duc la dermatolog.
Așa că, a doua zi, mă programam la psihiatru. O prietenă bună îmi recomandase o psihiatră, care s-a dovedit a fi minunată. M-am dus la ea, am stat de vorbă o oră și un pic și mi-a prescris un tratament. Am reînceput și terapia. De-a lungul anilor, de când mă lupt cu depresia și anxietatea, am învățat că e cel mai bine și eficient să combini tratamentul cu terapia.
Am luat cea mai bună decizie. De când am început tratamentul sunt din nou funcțională. Liniștită. Pe picioare, cum se spune. Reușesc să vorbesc cu prietenii la telefon. Să citesc. Să mă plimb. Să mă așez pe o bancă, în Libertății și să beau o cafea. Să scriu pe whatsapp și să trimit sms-uri. Să îmi fac treaba la serviciu, liniștită. Să ascult. Pot, în sfârșit, să ascult din nou oamenii.
Încă mai simt furie. Față de oameni. Față de bărbați, mai ales. Dar o accept și ies la alergat aproape zilnic, ca să o dau afară. Pentru că nu îmi face bine. Însă vreau să folosesc energia pe care o generează într-un mod constructiv. Benefic pentru mine.
Știu de unde provine furia aceea. Îi știu cauza. Și, cu ajutorul terapiei, voi rezolva problema. Pot, în sfârșit, să îmi ascult gândurile în liniște. Să mă ascult și să mă observ. Să mă demachiez liniștită sau să gătesc pe îndelete. Să ascult muzică fără să simt durerea aceea care îmi sfârtecă inima. Sunt așa cum mi-am dorit să fiu.
De abia acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama cât de rău am fost. Și nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi fost dacă în seara aceea nu sunam la Deprehub, nu începeam tratamentul și nu mergeam din nou în terapie. Mă trec fiori când mă gândesc.
Nu vă cramponați de prejudecăți. Să nu vă pese de cei ce pun etichete. Viața voastră e mai importantă decât orice. Sănătatea voastră e cea mai importantă. Dacă nu sunteți bine, mergeți la doctor. Luați tratament. Faceți tot ce puteți ca să fiți bine din nou.
Și oricând simțiți că nu mai puteți, sunați la Deprehub. Ei au fost cei care m-au ajutat să mă salvez în seara aceea.
Sărbători fericite!
Pe Ioana o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Andropauza (menopauza masculină)
Tu ce faci când te doare ceva?
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
