Mie îmi plac foarte mult femeile. Și animalele. Strict în ordinea asta.
Vreo câteva zile la rând fusese ger tare, iar eu mă conversam acum pe net cu o doamnă care tocmai își petrecuse iarna în Dubai. În Dubai este mult mai cald decât la Buftea, spunea ea, și foarte multe magazine cu genți din aligatori. Și foarte mulți străini eleganți, îmbrăcați în alb. E grozav în Dubai! Foarte șic. Nu aveam niciun interes să o contrazic deoarece, e lucru știut, o femeie nu trebuie contrazisă înainte de a te culca cu ea. Și mi-a mai povestit cu deamănuntul despre câți bani a cheltuit. Mulți. Foarte mulți. Că e scump în Dubai.
Dar e șic!
Pe mine însă, ca să spun adevărul, Dubaiul mă lasă rece. L-am văzut pe Google. Are niște zgârie nori dezgustători. Eu am rău de înălțime și de aceea nu îmi plac decât orașele în ruine, așa cam cum sunt cele de la noi. Eram însă tare curios să văd cum arată doamna pentru că, spunea ea, dintr-un oraș ca Buftea nu îți permiți să trimiți poze pe internet. Te cunoaște toată lumea. Și analfabeta de la gară, și curvele alea de la Consiliu, și fandositele alea de la bancă. În fine, trimiți poze, dar nu știi unde ajung. Cu toate insistențele mele, sau chiar amenințările voalate, nu am reușit să o conving să îmi trimită nicio poză. Prin urmare ce urma să se întâmple era un ”blind date”. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum arăta la organism această prietenă a beduinilor din Buftea. Ori, e lucru știut, organismul e important. Singurul lucru pe care mi-l puteam inchipui la ea, după atâta vreme în Dubai, era că era bronzată și în c_r și că, pe unde trecea, lăsa în urma ei un ușor iz de cămilă în călduri.
Așa cum orice om cu puțin scaun la cap înțelege, protipendada simandicoasă a Buftei, când e treaba de cioca-boca, trebuie să își ia niște minime precauții. De aceea am hotărât, de comun acord, să nu merg eu la ea, unde putea fi văzută și băgată în mașina de tocat locală, ci să vină ea la mine, unde nu o cunoaște nimeni și putea fi băgată în mașina de călcat personală.
Acum trebuie să fac o mărturisire despre mine, care în același timp este și o observație științifică ce poate ar merita cercetată mai în amănunt. Eu sunt un urât, dar pe mine mă plac numai femeile frumoase. Cu cât e mai frumoasă o femeie, cu atât e mai probabil să mă placă mai mult. Și invers. Pentru femeile urâte sunt un tip anodin, șters, cu totul neinteresant. Cu cât e mai mai puțin frumoasă femeia respectivă, cu atât mă place mai puțin. Nu știu care e șmecheria aici dar, sincer, e o treabă care îmi convine de minune. Plus că asta îmi dă un avantaj nesperat încă din primul moment.
Deși cu numai două zile înainte fusese ger, acum era o zi însorită, iar eu o așteptam pe doamna Buftea Dubai cu o curiozitate reală. Urma să vină într-o mașină albă și să ne întâlnim undeva, în parcarea de lângă primărie. Și de acolo, după o plimbare de bune maniere, tatonare și glume la care fiecare râde din politețe, exagerat, ea cu gandul la calendarul ei ovarian, eu cu gândul la cheltuielile cu hotelul, alunele, vinul, etc, urma să trecem la cioca boca.
Îmi făcusem deja un plan.
Dar înainte de asta, pentru că sunt un tip corect, trebuie să fac din nou o mărturisire. Una care mă plasează foarte exact în zodia de care aparțin: mie îmi plac femeile mai plinuțe! Sunt Taur!
Adică mie să NU îmi dai anorexice de pe Fashion TV, mie să îmi dai femei care au carne pe ele și care au cur. Adică buci frumos rotunjite între care, mai ales dacă au abonament la sală, când ai de gând să pui ceva, să fii conștient că o faci pe riscul tău. Și să aibă buze. Nu, nu linii, buze! Și, desigur, țâțe. Pentru că eu când mă scufund într-o femeie vreau să mă simt ca în cadă. Să mă cuprindă adică apa din toate părțile. Cu astea slabe, fără țâțe, parcă ești la duș, pe plajă. Te răcorești, dar parcă tot nespălat rămâi.
Eii… momentul întânirii a fost unul greu!
Acolo, în parcarea de la Primărie s-a petrecut o dramă tăcută: ea nu avea țâțe, eu aveam pantofi din înlocuitori. Ea nu avea cur, eu aveam cămașă de poliester. Ea nu avea buze, eu nu aveam cravată. Ea avea ochelari din ăia negri de divă, eu aveam pe chelie o șapcă verde de vânător.
Cred că șapca a descumpănit-o puțin pentru că, deși, evident dezamăgită, s-a uitat la mine cu oarecare curiozitate, ca la ceva care putea fi cumpărat și dus acasă.
Nu ne-am plăcut! Când vii din Dubai în provincie de-a oarba, te expui desigur unor riscuri asociate, cum eram eu. Pe de altă parte, pentru mine, singurul motiv de a purta o conversație cu o femeie este că mă gândesc că o să intru în cadă. Cu doamna asta slabă și osoasă nu mă puteam însă gândi, cu frisoanele de rigoare, decât la un duș rece. Nu aș fi putut niciodată să mă culc cu ea.
Simțeam că mă ia o sfârșeală.
– Hai să mergem la mânăstire!, zic.
Femeia, făcuse totuși atâta drum. Merita, cât de cât, ceva. Poporul nostru iubitor de dumnezeu a făcut mânăstiri peste tot. Era una în afara orașului, pe un deal tăiat drept, unde vara se bea bere și se mâncau mici.
– Cool, zice ea. Apoi, când dau să intru în mașină, zice: Să te scuturi putin pe pantofi, te rog.
Desigur. Mi-am scuturat pantofii și am intrat cuminte pe scaunul din față.
– De ce porți șapca asta, m-a întrebat ea după ce apornit motorul.
– De frig, zic.
– Oh, da, frigul ăsta e tare nesuferit. Mă omoară. În Dubai tu știi ce cald este? zice ea, revigorată brusc.
– Nu știu, zic, ca să o stimulez.
Și ea începe să îmi povestească pe îndelete cât de cald era în Dubai.
La mânăstire, m-a luat un weltschmertz cu amok de îmi venea să cad din picioare. Mai fusesem de vreo zece de ori acolo cu tot atâtea femei pentru că mânăstirea, împreună cu terasa din parc, făcea parte din traseul de vizitare preoperatoriu. Sincer, însă, niciodată până atunci nu mi se păruseră zugrăvelile alea de pe pereți cu sfinți costelivi mai hidoase decât acum.
– E interesant, zice ea la un moment dat uitându-se aiurea pe sus, spre cer.
Zic:
– Hai să mergem la muzeu!
– Hai, zice ea, normal.
Ne-am suit din nouă în mașină, după ce m-am șters frumos pe pantofi, am plecat la muzeu pe același pe care venisem din oraș. Până să ajungă la mânăstirea din deal, drumul făcea multe serpentine străjuite acum de copacii desfrunziți ai pădurii. Coboram acum aceleași serpentine, în liniște, gândindu-mă cu groază la frigul din muzeu și la oasele alea expuse sub sticle. Mă apucase deja un tremurat nesănătos.
Numai că, pe lângă serpentinele spre oraș, Dumnezeu e mare și mai are și el serpentinele lui, sprea altă lume. Da-da!
Din mersul mașinii, busc, pe marginea drumului, în stânga, am văzut o veveriță. Stătea la marginea asfaltului în două picioare, cu năsucul în vânt, adulmecând aerul atentă și dădea în toate părțile din coada ei stufoasă. Vaaai… mor după veverițe. Îmi plac de mor. Dintr-odată, strig ca nebunul:
– Oprește, oprește te rog! Uite, uite acolo pe marginea drumului și, zic și arăt panicat cu amândouă mâinile prin parbriz.
Doamna Buftea Dubai s-a speriat, s-a ferit de mâinile mele care băteau epileptic în parbriz și a pus o frână de au scârțâit roțile.
– Ce e? Ce ai pățit, mă? zice ea speriată, cu ochelarii căzuți pe nas, într-o parte. Ce s-a-ntâmplat?
– Tu nu vezi? Acolo, pe marginea drumului? O veveriță!
– Ce, mă?
– O veveriță, zic eu și, trântind portiera în urma mea, ies surescitat din mașină. Și, glonț către veveriță.
Văzându-mă că vin spre ea, veverița, țuști, a lu-at-o la la fugă si a traversat în partea cealaltă. Eu, țuști, după ea. De acolo a sărit peste șanțul de pe marginea drumului și a trecut mai departe. Am sărit și eu șanțul afundându-mi pantofii în pământul moale, și țuști, mai departe după ea. Nu aveam nici cea mai vagă ideea de ce fugeam după veveriță, dar nu mă mai puteam opri. Ea a luat-o pe câmp, și pe câmp am luat-o și eu. După gerul de peste iarnă, pământul se dezghețase și era moale. La fiecare pas mă afundam în noroiul ăla moale și rece care țistuia și simțeam cum mă ud la picioare.
– Mario, ce faci? mă strigă doamna Buftea prin parbrizul lateral.
Îi spusesem că mă cheamă Mario. E mult mai cool decât Fănică.
Dar eu nimic, fuga după veveriță. Veverița, deșteaptă, când a ajuns la primul copac, țup, țup, țup, din câteva salturi a fost în el. Și s-a oprit pe prima creangă. M-am uitat la copac. L-am examinat ca un șef de ocol silvic. Nu era prea înalt, aș fi putut să mă urc și eu în el…
– Mario, vino odată! o aud strigând disperată pe doamna Dubai rămasă undeva, în vântul de pe șosea. Vino, să mergem!
Mă gândeam dacă să mă urc sau nu în copac. Încercam să îmi fac o strategie. Aș fi putut să o înghesui undeva printre frunze și chiar sa o prind. Ce frumos ar fi fost… Aș fi luat-o cu mine acasă și i-aș fi dat nuci. Ne-am fi jucat de minune. Ea ar fi sărit cuminte de pe masă pe scaun și înapoi. Pe urmă ne-am fi alergat prin casă.
– Vii, mă, odată? țipă ea din șosea.
Viziunea asta m-a vrăjit! M-am apucat cu mâinile de trunchiul copacului și am început să urc. Numai că, exact când am ajuns cu mâinile la prima creangă, s-a întâmplat ceva. Ceva la care nu mă așteptam. Mi-am încordat auzul. Nu, nu mă înșelam. Am auzit motorul pornind. Am întors capul spre șosea și am văzut cu stupefacție cum în următorul moment mașina cu care venisem s-a pus în mișcare, a accelerat și s-a pierdut printre serpentine, lăsând în urma ei un fum gros.
Plecase! Doamna Dubai mă abandonase în câmp!
M-am uitat ca prostul după ea, fluierând a pagubă încet, să nu sperii veverița.
****
Veverița s-a dus în treaba ei, doamna Buftea Dubai, în treaba ei.
Am mers pe jos până acasă vreo șapte kilometri. Am căzut lat!
Partea bună, însă, era că scăpasem de muzeu. Și de duș.
De aceea spun că mie îmi plac foarte mult femeile. Și animalele. Strict în ordinea asta.
Numai că, după cum știți, în Dubai, la fel ca în toate celelalte țări arabe, textele se citesc invers: de la dreapta la stânga!
Îl puteți urmări pe autor aici sau citi mai mult din literatura lui aici.
Citiţi şi
Horoscopul Lunii Pline în Taur din 15 noiembrie 2024, ora 23:29
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
