Nicio tresărire nu se citea pe chipul ei. Se aflau față în față, după atâta amar de vreme: destine separate, direcții opuse. Se întâlniseră, întâmplător, pe o stradă pustie din oraș. Aceeași stradă pe care se plimbaseră odinioară, pe când erau doi adolescenți timizi și îndrăgostiți. Inițial, amândoi avuseseră intenția să se întoarcă, să se evite cumva, însă, apoi, amândoi își continuaseră drumul, fiecare din motive diferite: el, pentru că dorea o lămurire, ea, pentru că realizase instantaneu că nu are rost să modifice cursul drumului, doar pentru că îl zărise pe el.
– De ce mă eviți? De ce mă urăști atât de mult? zise el, cu o nuanță de vinovăție în glas.
– Dacă ți-aș spune că te urăsc, ar însemna să afirm că mă gândesc cât de puțin la tine și nu este adevărat, răspunse ea, fără să clipească. Nu am timp să te urăsc. Nu am timp să-mi ocup gândurile cu reproșuri sau regrete, gândurile mele se îndreaptă acum spre copiii mei, spre soțul meu. De fapt, dacă nu mă părăseai atunci, nu aș fi fost atât de fericită acum, alături de ei, spuse ea cu o voce blândă, dar fermă.
Da, acum era împăcată cu trecutul. Acum, nu îl mai ura. Totuși, ar fi vrut să nu aibă parte de o ucenicie a iubirii alături de acest om, pe care îl iubise atâția ani. De fapt, nu îl iubise. Îl adorase. Erau momente când nu concepea un viitor fără el. Unii oameni își întâlnesc jumătatea devreme și rămân împreună o viață, înfruntând, mână în mână, greutăți, necazuri, alții își întâlnesc jumătatea târziu și cară după ei un bagaj de amintiri, experiențe, regrete, lacrimi din relațiile anterioare.
Odinioară, ea privea cu invidie cuplurile sudate la vârsta tinereții și avea senzația că partenerii au trăsături comune, împrumutate în atâția ani de armonioasă conviețuire. Aceștia nu avuseseră timp de lamentări, dezamăgiri și lacrimi de neputință, zicea ea. Erau copiii cu copii.
Și-ar fi dorit și ea să aibă parte de un astfel de destin, însă nu a fost așa. La vârsta adolescenței se urcase într-un montagne russe al iubirii, alături de el și experimentase toate etapele acestui sentiment. Avusese parte de urcușuri și de coborâșuri la fel de abrute. Pe când își făcea planuri pentru un viitor împreună, după șapte ani de relație, el o abandonase, spunându-i „Nu cred că ne potrivim!”. Nu după doi ani, nu după cinci ani, după șapte ani, el descoperise că nu sunt compatibili.
Îi furase tinerețea și acum îi spunea, cu detașare, că nu se potrivesc…
©Jock Sturges
Da, ea știuse ce înseamnă disperare. Urcase pe cele mai înalte culmi ale ei. Da, ea știuse ce înseamnă să plângi. Vărsase mii de lacrimi atunci. Da, ea știuse ce înseamnă să trăiești în solitudine. După atâția ani petrecuți alături de el, nu avusese curajul să cunoască pe altcineva, decât după mult, mult timp.
Aflase că, după nicio lună de la despărțirea de ea, el își găsise marea iubire și urma să se căsătorească. Marea iubire era cu zece ani mai tânără decît el. Deși inițial fusese șocată, ulterior, această veste o determinase să realizeze că trebuie să meargă înainte, să-și vadă de viața ei. Când o ușă se închide, alta se deschide. Poate că era imboldul de care avea nevoie să lase în urmă suferința și regretele.
Nici când o prietenă comună îi spusese că, după doi ani de căsătorie, el divorțase invocând nepotrivirea de caracter, nu se mirase. Era un deznodământ pe care îl intuise, pentru că îl cunoștea atât de bine. Mai bine decât oricine, pentru că se formaseră, crescuseră împreună.
Ar fi trebuit să fie fericită? Nu, nu era nici fericită, dar nici nefericită. Acum, el era doar o parte a trecutului ei și atât, acum ea avea alte priorități, alte motive de îngrijorare, alte motive să fie fericită. Acum, își privea fericită familia și știa că făcuse cea mai bună alegere.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
