O, Doamne, ce dor îmi e de Tine, uneori! Ieri mi-am dat seama că nu mai ştiu Crezul. Îl ştiam de la şapte ani, de când mama ne-a adunat într-o seară, pe toţi cinci, lângă ea şi ne-a spus: „Dacă învăţaţi Crezul vă iau ghetuţe din piele.” Cum să nu vrem? L-am învăţat cât ai clipi. Mama era aşa de bucuroasă, ne-a pupat pe frunte cu nesaţ.
Nu mai ştiu de câte ori, eu, mică şi slăbănoagă, aşezată în genunchi în mijlocul bisericii, cu ochii aţintiţi în altar, când auzeam: „Uşile, uşile, cu înţelepciune…”, spuneam tare, parcă pentru întreaga omenire, Crezul.
M-am rătăcit de Tine de atâtea ori, Doamne Sfinte, de-atâtea ori Te-am supărat cu vorba mea necugetată. Apoi, Te-am văzut într-o vână de izvor de munte cum Te izbeai de pietre ducând cu Tine viaţă în aval. Odată erai pitit în geana răsăritului şi pâlpâiai ca o lumânare sfântă. Te-am mai simţit lângă mine când îi citeam Acatistul Maicii Domnului bunicii mele dragi. A aprins lampa din grindă în seara aceea geroasă de iarnă. Eram pe cuptor, rezemate de perne. În plită ardea mocnit o cioată. Eu citeam, citeam încet şi când am ridicat ochii bunica mea plângea. Te-am văzut în lacrima ei ce nu curgea, clipocea în ochi a iubire pentru Tine. Asta a fost cea mai frumoasă întâlnire a mea cu Tine, Doamne.
Am prieteni atei, sunt atât de deştepţi, îi iubesc. Unii încercau să mă facă să mă lepăd de Tine, cică de ce laşi Doamne să moară copiii, de ce nu iei măsuri cu răii lumii, de ce, de ce, de ce? Ei nu înţeleg că ne-ai dat Pământul şi ne-ai făcut cu raţiune. Atât! Şi ai plecat în Ceruri să veghezi. Ce a făcut omul cu raţiunea? A început să distrugă frumuseţea, Doamne, să strivească echilibrul, să sugrume pe cei fără apărare, să otrăvească apele.
„Nu există o Hiroshimă a cailor” aşa a spus Nichita în poezia Nu există. Ce mult Te-or fi durut toate astea!? Oamenii gazau oameni, îi îngropau de-a valma cu buldozerere strivindu-le oasele, Elisabeta Rizea era atârnată de grindă cu mâinile la spate să i se smulgă Doamne, să i se smulgă, Ţuţea mânca în puşcărie copite şi maţe găsindu-Te şi propovăduindu-Te pe Tine în frigul şi întunecimea aceea, Aniţa Nandriş a fost cu Tine în sân în Siberia 20 de ani amari, Cioran Ţi-a făcut cea mai cruntă declaraţie de dragoste: “Doamne, eu nu spun că tu nu eşti. Eu spun că nu mai sunt.”
”Zorii
au primenit izvoarele din jghiaburi,
au spălat gâtul mierlei din pădure,
au spart cu plugul proaspăt arătura,
au pus în dosul plugurilor oameni,
şi-au pus în palmieri atâtea flăcări,
de parcă eşti în orice palmier,
de parcă-n orice flacără eşti, Doamne.”, aşa Te-a văzut, Doamne, Benjamin Fondane, românul, evreul, poetul, ieşeanul, ce a murit gazat pe 2 octombrie 1944 în lagăr. Toţi oamenii frumoşi şi drepţi Te-au iubit, cum să nu Te iubesc şi eu? Cum? Doar nu sunt oarbă.
Cum să nu fii? Au venit oameni din moarte clinică şi povestesc cum Te-au văzut. Erai lumină, erai bunătate, aşa spun ei. Eu nu am fost în moarte clinică şi ştiu, jur că ştiu, că aşa eşti. În cele mai negre zile ale mele, Te-am simţit. Recunosc, l-am simţit şi pe diavol şoptindu-mi: „Omoară-te, nu vezi ce viaţă de rahat!?” Şi atunci vedeam lacrima bunicii mele cu dragoste în ea, clipocind. Nimic, nimic nu-ar fi făcut să mor, pentru că Te iubesc prea mult, Doamne, ca să te rănesc, că Tu ai pus în fiecare om iubire, ai pus inimă să bată.
Tatăl meu scump, aşa m-am gândit la Tine azi. Rămâi lângă mine şi nu mă lăsa. Alaltăieri am plantat 13 frasini. Mult m-am gândit: „Oare voi sta la umbra lor?” Vezi? Mă gândeam că vreau să Te găsesc şi în coroana lor, de-a valma cu tot păsăretul ce-şi va face cuib acolo.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
