Soarele rece îngheţa orice fărâmă de viaţă pe care-o întâlnea în cale, dar… aşa se întâmpla de când Apocalipsul topise şi ultima suflare a înneguratului Pământ. Deşertul, odată fierbinte, nu mai era decât un pumn de gheaţă. Era atât de rece… Mai rece decât oricare criptă visată până atunci.
Coşmaruri! Terifiantele Erinii care nu-i dădeau pace, nu-l lăsau să guste din plăcerea odihnii. Vâlvătaia! Se abătuse din senin peste Glob şi făcuse totul cenuşă în ceva mai mult de-o clipă. Îi bântuia minţile, îi sfâşia sufletul, dacă mai rămăsese ceva din el.
– Tată! Tată, cu ce-am greşit? ridicase cu disperare pumnul către Cerul rămas mut la suspinele lui. Nu trebuia să se întâmple acum!
De atunci hălăduise necontenit prin nisip şi stânci, prăpăstii şi râpe fără de fund, pe colinele demult edenice şi-acum pământ. Venise Ragnarok şi schimbase totul: Luna ardea nepăsătoare la încercarea de-a renaşte, iar Mama Gee era batjocorită de țurțuri solari multicolori. Şi nu se terminase aici! Ca supra-umilinţă, Pământul strălucea diamantin, parcă pentru a ascunde sufletul său gol.
– Tată! Ochii de Fiu lăcrimau necontenit. De ce? De ce n-ai lăsat ca scrisul strămoşesc să se-mplinească? Ce s-a săvârşit de neiertat? Făcuseşi totul după Tine…
Mergea cu Soarele în spate şi frigul îl ajungea din urmă, din ce în ce mai puternic, aproape palpabil.
– Părinte! striga privindu-şi mâinile albe. Totul e atât de rece! Mâinile mă dor, picioarele mi se-ndoaie sub povara sufletului cerşetor de odihnă. Înainte cântam, râdeam, dansam.. Acum totul e un pustiu. De ce ai luat acestea şi le-ai dus departe?! Nimeni nu părea să-l audă, nimeni nu vroia să-i răspundă.
Soarele era deja deasupra sa şi săgeţile de gheaţă opriră călătorul ostenit. Se aşeză încet în colb – atât mai rămăsese – şi închise ochii.
– De ce n-ai vrut, părinte, să mă-ntorc şi eu la Tine? nu mai putea, nu mai mişca… îngheţase şezând, iar mintea i se golise de orice gând.
Deschise ochii şi privi la Soarele ce cu lumina-i mată îl orbea. Era atât de obosit, de chinuit, nici un sunet, nici o mişcare, nici un râs de copil, nici un plâns de mamă îndurerată.
– Ridică-te şi mergi.
Speranţa era îmbătătoare. Tatăl său privise îngăduitor şi hotărâse să-l ajute.
– Pot să mă întorc acasă? Am văzut, am trăit, am aflat cât de multă durere era în lumea pe care ai luat-o.
– Multe şi nenumărate sunt căile Domnului! Urmează-le și nu te-ndoi de ele!
– Dar Tată…
– Ridică-te și poartă-Ți Crucea!
– Cum, când nu mai e nimeni pentru care să o port?
Mai întâi a fost cuvântul, iar omul…
– Ţărâna.
– Aceia au fost oameni. Ce-i?
– Nimic.
– Se face aşteptat cuvântul? Ce vrei?
– Mântuirea Ta!
– Ce simţi?
– Singurătate, durere, pustiu …
Din nou se lasă tăcerea. Ştia că era pe drumul spre casă şi că negreşit va ajunge acolo. Pelerinul se ridică şi porni înainte, cu capul sus, cu umeri drepţi şi cu încredere desăvârşită. Văzuse care era Păcatul oamenilor şi cât plătiseră pentru el. Era cuvântul, cel rece şi strâmb, pe care El trebuia să-l ispăşească pentru a doua oară: SINGURĂTATEA. Pe braţe i se prelingeau picături de sânge şi, unde cădeau, pământul se încălzea; picături de sudoare cădeau de pe frunte şi-n urma Lui îmboboceau flori. Cu fiecare pas făcut, Crucea-i se făcea mai mică, mai uşoară, iar Soarele se aprindea, dând, pentru a doua oară, lumii, viaţă …
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
