“Şi am ca referinţă basmul lui Basile, cel de dinainte de Perrault, acea primă versiune care acum e teribil de cenzurată. Cea în care prinţesa nu se trezeşte fiindcă o sărută prinţul, ci fiindcă îi naşte gemenii. Iar regina mamă care e neam de căpcăun vrea să îi mănânce pe copii şi pe prinţesă.
Nu mai am nici 16 ani, nu locuiesc într-un castel, nu sunt nici de sânge regal iar la botezul meu n-au fost ursitoare. Adică d-alea din basme, nu actriţe îmbrăcate în personaje de basm spre încântarea adulţilor de la petrecere. Nici nu ştiu să torc iar când m-am jucat cu fusele bunicii nu m-am înţepat şi nici nu m-am otrăvit.
De otrăvit m-am otrăvit şi am fost otrăvită abia anul trecut.
Am simţit cum mi se rupe inima în bucăţi din cauza unei glume proaste. Şi totul s-a dus în jos de aici. Cu fiecare zi am simţit că între mine şi lume se ridică un zid care acum e atât de înalt încât nu mai văd decât rareori lumina. Şi în fiecare zi liane cu ghimpi îl înfăşoară tot mai strâns, aşa că simt că sunt ruptă-n două. Partea vizibilă, cică e în viaţă şi se achită cât poate, cum poate, de îndatoriri. De fapt e doar o carcasă pe care simt că o ”operez de la distanţă”. Ca şi când cele două părţi ar fi conectate prin fire de marionetă. Partea adevărată, sinele meu interior, cel care ar trebui să acţioneze direct, să trăiască, să se bucure e undeva departe, sufocat, în întuneric. De fiecare dată când încerc să fac ceva ce-mi plăcea în speranţa că o să fie bine şi acum, simt că lianele se strâng şi ghimpii îmi intră şi mai adânc în suflet şi-mi sug orice urmă de energie.
Iar când, cu rare ocazii, vreo activitate îmi aduce pentru cinci, poate zece minute zâmbetul pe buze, de râs e tot mai greu să râd, simt că ”cineva” îmi dă peste mână, fiindcă nu sunt demnă de asta.
Am crezut toată viaţa că fiecare merită ceea ce i se întâmplă. Că tot ce i se întâmplă unui om e o lecţie din care trebuie să iasă mai bun, mai înţelept.
Dar nu înţeleg de ce mi s-au întâmplat multe, mai ales în vara asta. Cu cât mă străduiesc mai mult măcar să nu mă înrăiesc, cu atât mai rău sunt lovită. Despre îmbunătăţire şi înţelepţire nu am curaj să vorbesc fiindcă simt că am fost mai bună şi mai înţeleaptă înainte a mi se întâmpla toate cele.
Şi permanent am de înfruntat o dilemă. Dacă merit tot ce mi s-a întâmplat, înseamnă că sunt cel mai rău om de pe faţa pământului. Dacă nu sunt un om atât de rău, de ce nu încetează loviturile?
Fiecare zi e doar o continuă luptă cu tristeţile şi cu căpcăunii mei.”
Textul aparține unei necunoscute, care ne-a mai cerut ajutorul și aici, aici, aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Visează, gândește și acționează – deschide-ți o afacere!
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
