Toscana desfăcea nodurile lăuntrice ale omului și îl făcea să uite relele din lume. Dumnezeu a lucrat împreună cu omul pentru a crea această operă de artă supremă. Michelangelo gândi că aceasta putea fi ilustrarea grădinii raiului…Toscana era însuși paradisul.
Ajung în Toscana la apus. Mă opresc și simt cum mi se topește inima în fața peisajului: oceanul de verde învolburat din jurul meu, ce se cufundă în cerul de-aur lichid, îmi pare a fi oceanul primordial din care-a luat naștere lumea…Acel spațiu de-o liniște și-o frumusețe atât de profundă, încât aduce-a templu. Un templu numai bun să arzi ceva tămâie de suflet și de ființă pentru a te recrea și tu, aidoma lumii, din el…Îmi agăț gândurile-ntr-unul din chiparoșii ușor prăfuiți, rătăciți printre dealuri, și m-arunc cu sufletul nud în valurile line de verde răscopt, condimentat de-oranjul zemos al citricelor date-n pârg.
Inima-mi se pleacă subjugată de farmecul ruinelor de piatră, năpădite de iederă, ce-au fost cândva case, și-acum se pierd printre livezi sau dorm cocoțate-n vârf de dealuri. Ele mă poartă în trecut, în paradisul pierdut al copilăriei, invitându-mă parcă la un joc de-a v-ați-ascunselea cu Timpul și cu devenirile-mi succesive și suprapuse, ce mă despart astăzi de universul idilic al copilului de-atunci. Iar turnurile castelelor medievale ce-nțeapă cerul oceanic și fierbinte îmi cheamă, parcă, la viață prinții și prințesele basmelor trecute cu anii. Însă ghicesc în ele și-acum amprenta-acelui sânge mai albastru decât turcoazul din văzduh.
Îmi continui drumul pe lângă Chiantigiana, pe Drumul Chianti (care apare pe hărți ca șoseaua N222) spre Siena, prin câteva orașe frumoase din regiunea vinului Chianti Classico. Soarele se topește și curge languros pe zidurile de marmură, piatră sau siena arsă, se umflă asemenea unui râu ușor și lunecă pe străzi, pentru a se ascunde-ntre firele de iarbă sau în călcâiele trecătorilor. Galbenul, culoare a divinității, ce-apare topit în petalele florilor de floarea-soarelui, pulverizat în aerul aprins sau imprimat în zidurile caselor somnoroase, conviețuiește-ntr-o simbioză aproape totală cu verdele fierbinte al dunelor de vegetație din jur, cu cel matur, al arbuștilor din grădini sau al viței de vie și cu cel întunecat, prăfos, al livezilor de măslini.
Mi se face sete și poftă să degust viile hrănite de pământul toscan așa că opresc la o fattorie (casa vinului), ce oferă degustări gratuite și vânzări de vinuri direct publicului (vendita diretta). Una dintre minunatele modalități de a cunoaștele celebrele vinuri roșii ale regiunii! Îmi amintesc apoi de Castello di Brolio, locul de naștere al industriei moderne Chianti (care oferă tururi bine organizate și ghidate prin podgorii, castel și distilerie – deschis zilnic, taxă de intrare). Aici a stabilit, în 1870, Barone Bettino Ricasoli, formula pentru producerea vinurilor Chianti, care a fost folosită de-atunci și cuprinde-un amestec precis de struguri albi și roșii, la care se adaugă struguri uscați, pentru a-i da vinului dulceața sa și aroma de fructe. O experiență aproape regală.
Îmi doresc apoi să simt pulsul Renașterii în punctul în care aceasta a luat naștere, așa că mă îndrept înspre Florența, orașul căruia familia de Medici i-a lăsat în dar aproape întreaga sa moștenire artistică și culturală. Pașii mă portă direct înspre inima orașului, Piazza del Duomo, km 0 al Renașterii, unde se află Domul (cel mai mare dom din lume, proiectat de Bruneleschi în secolul XV), din marmură policromă (verde din Prado, albă din Carrara și roșie din Maremma), Campanila proiectată de Giotto în 1331 și Baptisteriul ce datează din secolul VII, cu superbele sale uși proiectate de Lorenzo Ghiberti (la care a lucrat timp de 23 de ani, între 1401 și 1424).
Mă apropii și tac. Și parcă se face liniște brusc. Nu mai rămâne nimic în fața marmurei ce-nghite soarele și veacurile ce n-au lăsat nici un rid pe pielea ei. Mă simt înghițită și eu, împreună cu razele fierbinți, de-o măreție arhitecturală în fața căreia parcă rămân la fel de dezgolită ca piatra scoasă din pământul-mamă. Aș vrea să ating ușile baptisteriului, însă nu îndrăznesc…stă-nchis în ele Paradisul. Acel Paradis Pierdut promis creștinilor în Viața de Apoi, Vârsta de Aur primordială a umanității, turnată și imprimată divin în aurul topit al basoreliefului. Și parcă înțeleg pe deplin de ce Michelangelo a numit ușile estice „Porțile Paradisului”… e-n tot ansambulul și-n toată țesătura ceva supraomenesc.
De la Piazza del Duomo, plutesc în jos, pe Via dei Calzaiuoli, agățându-mi sufletul în câte-o statuie sau basorelief ce răsare neprevăzut de prin colțuri și din fațadele caselor, mi-l amețesc prin magazinele superbe, apoi mi-l las s-alerge în voie prin Piazza della Signoria. Mă opresc în fața statuii lui David și, deși știu că este o replică (originalul a fost mutat în Galleria dell’Accademia), nu pot să respir nicicum preț de câteva secunde. Parcă-l ghicesc pe-acest titan al Renașterii în unduirea nervurilor, în luciul lăptos al marmurei și-n expresia fină a chipului biblic…
Lângă statuie, zăresc clădirea Palazzo Vechio, care este primăria Florenței și astăzi. Intru și inima-mi devine purice: simt că am accesat o mașină a timpului, parcă aud pașii celor 500 de florentini care-au guvernat Florența în timpul Republicii, forfotind în Salone dei Cinquecento, printre frescele pictate de Vasari. Amprenta familiei de Medici se simte, încă, în fiecare ungher. Pulsul mi se-accelerează și-mi pare ca-i adulmec prezența lui Machiavelli alunecînd printre fresce și ferestre. Istoria m-a primit, parcă, în pântecele ei, permițându-mi să-i simt resorturile mai îndeaproape…
Ies, și-mi continui drumul. În galeriile de artă Ufizi mi-am uitat o zi (și tot am simțit că nu a fost îndeajuns) ca să-mi amintesc ceva ce n-am știut nicicând: cât de puternic se simte încă istoria și personalitatea demiurgică a creatorilor operelor de-artă antice și renascentiste în fiecare urmă de pensulă sau de daltă…totul devine aievea parcă. Ajung apoi pe Ponte Vecchio, construit în 1345 pentru a adăposti atelierele tăbăcarilor și măcelarilor. Râul Arno și-a curățat apele de sânge de-atunci, iar soluțiile toxice nu-și mai simt urma printe valurile-ușoare. Giuvaere de magazinașe adăpostesc giuvaiere antice sau contemporane, frizând paleta de la autentic la kitch, într-o forfotă cromatică vie și vibrantă…Urmează Palazzo Pitti, Giardino di Boboli – o grădină superbă în stil renascentist, o altă bijuterie arhitecturală absolută – biserica romanică San Miniato, apoi Santa Croce (unde se află mormintele lui Michelangelo, Machiavelli și Galileo) și Casa Buonarroti (există taxe de intrare aproape peste tot). Mă opresc în Bar Vivoli Gelateria, pe Via Isola della Stinche și-mi uit parcă mintea și sufletul într-o experiență dumnezeiască: cea mai bună înghețată pe care-am mâncat-o vreodată! Sunt obosită, așa că decid să-mi las periplul artistic-cultural pentru zilele următoare. Mă întorc la Dom și-mi găsesc energia de urca cele 436 de scări până în vârf. Ajung și privesc în jur:
Categoric, divinitatea pare a sălășlui pe pământ, în grădina voluptoasă a raiului Toscanei. O găsești în culorile apusului de soare, când cerul arde cu văpaie roz și casele-și aprind focul cromatic, devenind sălașuri ale unui alt fel de Olimp. În solemnitatea albă a marmurei din care-au fost pruncite bisericile, domurile și catedralele. În unduirile voalate ale statuilor Renașterii, răspândite prin piațete, muzee și altare. În vinul proaspăt destupat, venit dintr-o pivniță umbroasă și rece, direct din pântecele pământului. În bruschetele stropite cu suc de roșii solare, proaspăt strivite, iubite de-usturoi și alintate cu busuioc. O găsești în fiecare înghițitură de-aer distilat de-aromele livezilor, în fiecare inspirație de frumos și expirație de recunoștință. Dar, cel mai important, o găsești în tine, simțind că eștiuna cu paradisul ce te-nconjoară.
Citește și: Sub soarele Toscanei
Și-aici renaști. În locul în care-a început Renașterea.
Citiţi şi
Toată goana asta după fericire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
