Am tot stat și m-am gândit la fricile pe care le avem în relații. Oricum o dau, ajung la două frici principale: cea de a pierde persoana iubită și cea de singurătate.
În general, cu cât aceste temeri sunt mai intense, cu atât este mai afectat comportamentul nostru în relație. Gelozia devine mai intensă. Dorința de a-l controla pe celălalt devine din ce în ce mai greu de stăpânit. Apar gânduri, scenarii… Și totul vine din nenorocita de frică.
De multe ori, partenerul habar nu are prin ce trecem. Pare că își trăiește liniștit povestea de dragoste cu noi. Iar asta irită și mai mult. Ajungem să jonglăm cu sentimentele. Ajungem de la “Ești iubirea mea, sufletul meu, oxigenul meu” la “Cum? Nu îți pasă? Nu treci și tu prin ce trec eu? Ai pe altcineva? Sigur ai!”.
©Anastasia Balabina, Polonia
Nu zic că prima parte este extrem de sănătoasă, dar să ne concentrăm pe cea de-a doua. Cum poate să nu treacă prin ce trecem noi? Uite că se poate! Unii oameni nu au aceste frici. Cumva, ori au avut parte de o copilărie sănătoasă din punct de vedere emoțional, ori reușesc să se echilibreze emoțional adulți fiind.
Cu copilăria am încheiat-o. Nu o mai putem schimba. Bine, cu nişte terapie, conștientizări și iertări, o mai peticim. Dar de reparat, mai greu.
Acum, ce poate face adultul plin de frici? O primă etapă ar fi să fie sincer cu el însuși. E greu. Știu. Been there! Este mult mai ușor să analizezi pe altul și să fii sincer cu el decât cu tine. Dacă etapa de sinceritate a decurs corect (nu spun “bine”) ar trebui sa reiasă niște concluzii.
Aici este etapa a doua: conștientizarea. Pare mai simplu, dar nu este. De cele mai multe ori, omul parcă descoperă pe altcineva. Să ajungi să conștientizezi că ție îți este mai teamă de singurătate decât de faptul că partenerul ar putea pleca este greu. Să mai și accepți asta ca fiind adevăratul “tu” este al dracului de greu.
Uite așa ajungem la etapa a treia: acceptarea. Aici se blochează mulți. Mare parte se și opresc. Mulți nu știu cum să facă asta. “Cum sa ajung eu să fiu bine așa? Cum să accept ceva ce nu am știut ca sunt? Simt că mă pierd pe mine (așa cum mă știu eu) și accept să devin altcineva. Altcineva despre care nu știu nimic”.
Ce pot spune aici? Hai să aduc în discuție beneficiile.
Dacă ajungi să te cunoști și să te accepți, deja știi cu ce lucrezi.
Când îți vei privi partenerul, o vei face cu mai multă bunăvoință. Realizând că “buba e la tine”, îi mai iei celuilalt din spinare poverile tale.
Acum că te-ai găsit pe tine, poți spune că și iubirea pe care o oferi este autentică. Vei da iubirea adevăratului tu și nu a persoanei pe care ai construit-o în ani și ani de aruncat durere, vină, abandon și tristețe sub preșul sufletului.
Acum știi cine ești. Știi ce poți. Știi cât să dai, cui să dai și cum să dai.
Booooon! Am cercetat, am găsit și am acceptat. Acum ar fi un moment foarte bun pentru iertare. Etapa a patra. Dacă până acum acceptarea părea grea, iertarea pare imposibilă. Păi cum să fie posibilă când încă se aude din depărtare “De ce X a putut să ia 10 și tu nu?” sau “La cât mă zbat pentru tine, așa mă răsplătești?” sau “Aaa… vrei să ieși afară? Ce ai făcut ca să meriți asta?”. Cred că majoritatea am crescut cu vorbele acestea sau cu variații de-ale lor. Și câte altele?
Vă aduc aminte, în cazul în care v-a scăpat, că aceste vorbe erau ale unui adult către un copil. Doi “parteneri” de dialog care nu au fost niciodată egali. Un partener superior, cel cu pâinea şi cuțitul în mână, cu puterea de decizie, trecut prin viață, deja format, și un partener inferior, complet dependent de celălalt, în plin proces de învățare a iubirii și veșnic dornic să-i facă celuilalt pe plac și să fie acceptat.
Sună cunoscut? Pentru mine, da. A durat mult până am înțeles că nu e la mine. A durat și mai mult până am înțeles că iubirea mi-a fost predată în același mod în care a fost primită. Și, cumva, am reușit să văd bunele intenții din spatele replicii “Dacă faci cutare lucru, cu mine nu mai ai ce discuta!”.
Această etapă a iertării durează. Uneori, poate dura toată viața. Aici nu sunt reguli și nu a pus nimeni cronometru. Fie că trebuie lucrat sau că vine de la sine, începutul ei este cel mai mare cadou pe care și-l poate face cineva.
Citiţi şi Flirtul, celula de bază a societăţii
Hai, gata cu etapele. Acum, suntem cu toții bine-merci, stabili emoțional și gata de relații sănătoase și împlinitoare. Dar parcă tot lipsește ceva. Ceva ce ține de natura umană și este cât se poate de firesc: nevoia de validare. Da! Avem nevoie de validare. Pentru că teama de a nu rămâne singuri nu pleacă nicăieri.
Poți face ceva în legătură cu asta? Ooo, da! Ieși în lume și lasă-ți și partenerul să facă la fel. Învață să ai viața ta, hobby-urile tale, cercurile tale de prieteni. Pe scurt, păstrează un pic din tine pentru tine. Îți va da un sentiment de siguranță, un “safety net”, cum ar zice unii. Vei găsi mult mai ușor răspunsuri la întrebarea: “Dacă pleacă, eu ce fac?”.
Ar mai fi de ajutor să nu îți înlocuiești părinții cu partenerul. Metaforic vorbind :). Ei nu au aceleași obligații ca părinții tăi și, la rândul lor, au ca primă datorie propria viață. La fel ca tine!
Uite încă ceva controversat. Că tot scriu eu numai d-astea (bine că nu are mama net).
Flirtul nu este înșelat!
O vorbă frumoasă, chiar și o aluzie cu substrat îți va schimba ziua. Fie că oferi un zâmbet plăcut sau faci un compliment altcuiva decât partenerului, tot partenerul va avea de beneficiat. Cum? Foarte simplu: va găsi acasă un om binedispus, deja validat (nu mai cade pe umerii lui) și gata să îi ofere o frumoasă mostră de iubire!
Pe scurt: iubiți, conștientizați, acceptați, iertați și FLIRTAȚI!
Pe Maria Vlad o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
