Fie că stau ciorchine într-un club şi dansează lasciv între ele, fie că stau acasă pe canapea, lovite de depresie, mâncând ciocolată şi plângând. M-am întrebat dacă singurătatea femeilor este mai frumoasă decât cea a bărbaţilor. N-am găsit neapărat un răspuns. Dar mi-am dat seama că femeile au opţiunea singurătăţii mult mai personal asumată decât bărbaţii. Teoretic nimeni n-ar trebui să fie singur. Fiecare sac are peticul său, dar în comparaţie cu femeile, în mod clar, bărbaţilor le este mai greu să îşi umple singurătăţile. Departe de mine gândul de a spune că femeile îşi găsesc mai uşor fericirea. Dar cel puţin cu siguranţă pot renunţa mai uşor la singurătate, fie şi pentru câteva ore sau zile. O femeie are avantajul sexual că lucrurile se întâmplă doar dacă îşi propun asta. Stăpâna propriilor intenţii, alege lucrurile după cum vrea, atunci când vrea şi mai ales cu cine vrea.
În lumea noastră, femeia conduce vaporul sexului. Bărbaţii sunt nişte ingineri de motoare, mecanici sau electricieni, dar femeia este cea care poate pune totul în mişcare. Şi aş putea spune că mereu femeia a avut acest avantaj, chiar dacă sub diverse presiuni sociale acest avantaj a fost trecut în umbră. Aş putea merge şi mai departe şi să spun că autonomia şi forţa bărbatului au fost potenţate tocmai de handicapul provocat de poziţia diferită a celor doi pe treptele sexului. Indiferent de cât de fascinant este bărăbatul pentru femeie, cei doi ajung în pat doar când vrea femeia. Dacă el a ajuns acolo, este doar pentru că ea a vrut. E ciudat ca un bărbat să spună asta, mai ales într-o lume în care bărbaţii gândesc experienţele sexuale în termeni de victorii personale. Dar, trebuie să o recunosc uşor neliniştit, că pâinea şi cuţitul stau în mâna femeii.
Dar mereu există un dar…
Există femei în stare de orice pentru atenţia bărbatului lor. Fie pentru că el este în general rece şi nepăsător, fie pentru că au anumite interese. Atunci, femeia renunţa la autonomie şi se mulează cu totul după bărbatul ei. Iar viaţa – inclusiv cea sexuală – începe să troncăne şi să scârţâie precum o căruţă veche. Momentul acestei cedări marchează începutul însingurării femeii. Există acele femei care se mulează după bărbaţi doar pentru că ei reprezintă o listă bifată: are aia, drege aia, îndeplineşte condiţiile pe care viitorul meu soţ ar trebui să le îndeplinească. El este. Iar când laşi pâinea şi cuţitul din mână pentru o listă, atunci no wonder că te paşte singurătatea.
Cred că raportul bărbat-femeie este optim doar atunci când femeia are decizia. Când femeia nu mai este posesoarea cârmei, bărbatul devine un soi de tiran egoist cu un libidou fie teribil de scăzut, fie cotropitor. Deşi personal cred că libidoul se duce dracului încet, dar sigur, atunci când bărbatul poate tăia pâinea după cum vrea muşchiul lui.
Recunosc, nu le înţeleg pe femeile singure. Înţeleg că sunt singure, dar nu înţeleg de ce unele nu fac nimic pentru asta. Şi sunt teribil de multe. Oare nu ştiu cât de capabile sunt? Sau nu le arde să scape de singurătate? Iar dacă nu le arde de asta, atunci de ce Doamne-iartă-mă le arde? De când este singurătatea un deziderat? Ah, iertare! Am uitat că există argumentul carierei. Acele cariere care sufocă, acaparează, seacă de energie. Dar toate acestea se pot întâmpla numai şi numai cu acordul personal. Altfel, timp există. Eu, unul, nu cred în scuza carierei-tiran.
Mai sus spuneam că există un dar în cazul femeilor nesingure. Însă şi în cazul femeilor singure există un dar. S-ar putea ca ele să se creadă prea capabile, să fie prea conştiente de cuţitul şi pâinea lor şi să neglijeze atenţia pentru trupul lor, renunţarea la apucături de maici sau bunicuţe, slăbirea disperărilor materne în faţa unei biete răceli şi tot aşa. S-ar putea ca aceste femei singure să uite că pe lângă ele sunt şi alte femei singure care nu prea au rabdare să rămână aşa mult timp. Şi simplul inginer de motoare care este bărbatul va cauta mereu o slujbă mai bună pe un alt vas.
Există un joc al slăbiciunilor. Uneori degeaba ai la degetul mic tot aurul din lume dacă niciun muncitor nu vrea să ţi-l prelucreze sau niciun comerciant nu vrea să ţi-l cumpere. Şi ajungi să mori de foame într-un imperiu bogat. Uneori singurătatea este o decizie. Asumată sau nu. Dar oare câte femei singure chiar îşi dau seama că sunt singure? Şi mă refer la singurătatea deplină, în care nu e nimeni să te asculte sau să îşi pună întrebări despre tine fără să îţi fie mamă-tată-soră-văr. Singurătatea sexuală – şi nu mă refer strict la sex, ci mai degrabă la sentimente – atrage tot felul de alte însingurări.
Am văzut femei singure care fac varii lucruri pentru a-şi alina singurătatea: merg la dans, merg la cor, fac pelerinaje, fac poze la orice, trăiesc eco-bio-sănătos, devin teribil de conştiincioase la muncă, se emoţionează foarte uşor, sunt foarte empatice, învaţă italiana sau spaniola (limbi calde, amoroase) şi, nu în ultimul rând, sunt foarte, foarte critice, deseori absurde. Iar toate acestea le fac şi mai singure, şi mai nişate. Trec uneori drept nebune, iar unii bărbaţi, şi chiar femeile, le fac sec şi rece nf (you know what I mean). Pe de altă parte, femeia singură, dar care nu vrea să mai fie singură, merge la sală, iese în cluburi, n-are obsesii nutriţioniste, este conştiincioasă şi empatică doar pentru că aşa vrea ea – nu pentru că n-are altceva mai bun de făcut – şi se adună şi ea cu femei, dar nu în pelerinaje sau la dans, ci într-un bar sau pe vreun ţărm însorit, la un long island.
Nu vreau să fiu rău, dar cred că lumea ar fi mai bună dacă ar exista mai puţine femei singure.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
