Să aruncăm o privire aleatoare peste câteva comentarii (reale) ale unor fete la fotografiile altor fete. Universalitatea replicilor face inutilă menţionarea sursei (numele sunt inventate): „Eşti superbă, Luiza” (cu răspunsul „Mulţumesc, Corina, eşti o dulce”); „Prinţesa mea” (cu răspunsul „Miss u, Georgiana. Hugs & kisses”); „Maria, frumuseţe, tu înfloreşti pe zi ce trece. Besos” („Te sărut, draga mea.”); „O femeie gingașă cu suflet de aur!” („Hi hi hi :* :* :*”); „Eşti frumoasă ca un înger, Alinuța.” („Te pup din toată inima, iubita.”); Cornelia: „Mumoasa mea. Love u” (Andra: „Scumpete mică. Me too :*”).
Să facem un efort de imaginaţie şi să presupunem că aceste comentarii au fost făcute de nişte bărbaţi la fotografiile altor bărbaţi. Să vedem ce rezultă: „Eşti superb, Vasile” („Mulţumesc, Anton, ești un dulce”); „Prinţul meu” („Miss u, Gheorghe. Hugs & kisses”); „Marine, frumuseţe, tu înfloreşti pe zi ce trece. Besos” („Te sărut, dragul meu.”); „Un bărbat gingaș cu suflet de aur!” („Hi hi hi :* :* :*”); „Eşti frumos ca un înger, Alinuțu.” („Te pup din toată inima, iubitu’.”); Cornel: „Mumosul meu. Love u” (Andru: „Scumpete mare. Me too :* ”).
Etcetera.
Ne-am format o idee? Cât de cât?
Pare evident că ce e natural pentru un gen, e forţat şi ridicol pentru celălalt. Nu ilegal, nu detestabil. Doar ridicol.
Însă tendinţele egalităţii de sex, care constituie pecetea epocii noastre, au impus ici şi colo o migraţie a preferinţelor femeii către mijloacele masculine de exprimare, ca metodă de impunere a propriei personalităţi în cadrul societăţii, văzută ca lume a bărbaţilor. Aceste instrumente, justificate în măsura în care se subordonează unui impuls natural împotriva tabuurilor sociale, sunt mai ales o manifestare resentimentară împotriva stereotipiilor şi moştenirii puritane (de pe vremea bunicii).
Fapt vizibil şi în mediul online.
Multe bloggeriţe şi-au însuşit modalităţile de limbaj specifice, până deunăzi, bărbaţilor (socotiţi a fi mai din topor şi mai puţin caşti în conversaţii), încercînd a deveni, prin expresiile împrumutate de la aceştia, ce era Coco Chanel când a lansat moda pantalonilor sau Diane Keaton în „Annie Hall”, când, purtând cravată, vestă şi pantaloni largi, a dat naştere unui trend vestimentar de succes printre femei.
Asemenea, aceste George Sand postmoderniste, adeptele scrisului feminin cu inserţii stilistice „cojones”, îşi îmbracă scrisul în „haine bărbăteşti” şi-şi primesc cititorii pe blog cu un mic pumnal la centură: sunt amazoanele cuvântului scris. Însă, dacă scriitura câtorva (le numeri pe degete) vădeşte talent, inteligenţă şi ironie, a restului e menită doar să şocheze. Ele înlocuiesc lipsa ideilor personale şi faptul că, în mare, „nimic nu au a spune”, cu un aflux de vulgarităţi altoite pe subiecte în vogă tare.
Tematic, luările lor de poziție sunt progresiste, ȋnsă adesea formulat provocator, astfel că, în acelaşi timp în care susţin că, într-o democraţie, familia tradiţională e un subiect fumat şi te invită să urmăreşti o piesă de teatru despre traumele vaginului sau să contribui cu doi euro la modernizarea unui spital de copii, ele îşi bagă şi îşi scot şi se zborşesc asupra oricui se dezice de punctul lor de vedere sau nu se subordonează propriului cod moral şi social.
Însă, pentru ele, limbajul frust prin intermediul căruia se exprimă despre subiectele cele mai incomode e, înainte de toate, dovada că nu se împărtăşesc din rigiditatea, prejudecăţile şi formalismul turmei de sex feminin. Pentru că nu orice femeie are curajul să abordeze subietele delicate pe care le dezbat ele, nu orice femeie are curaj să le analizeze prin prisma paradigmelor la care fac apel şi, nu în ultimul rând, nu orice femeie are talentul şi priceperea de a discuta subiectele respective cu lipsa de inhibiţii cu care o fac dumnealor.
Îndeosebi afirmaţiile expuse într-un limbaj peremptoriu şi împănate cu expresii tari au căpătat lustrul distinctiv al unui blazon de care se folosesc cu mândrie de câte ori au ocazia. Cel mai la îndemână e felul în care vorbesc despre sex. Orice referinţă la el sau orice mic „eseu” pe tema asta probează o relaxantă şi duioasă lipsă de pedanterie, o dezinvoltură specifică starurilor porno când li se înmânează premiul AVN pentru cel mai bun rol principal într-o producţie XXX.
Să nu se deducă, totuşi, că ar vorbi despre sex că se plictisesc! Nu, ele sunt artiste. Şi cum e artistul: pătimaş, nu pune zălog cuvintelor spre a reda simţăminte şi idei printr-un convenţionalism îngrijit, de pension. Ele vorbesc cum picta Pollock, răbufnesc într-o clipită. Rezultatul: minunate opere de agăţat pe blog şi facebook.
Şi cum se mai apucă ele să adune pe claviatura tastaturii, sub deştele vibrând deopotrivă de indignare şi patimă pedagogică, răspunsul la problemele cotidiene ce le apasă pe femei!
Vai, dar bărbatul cel odios crede că femeia e un obiect aflat la discreţia lui? Dă-i şi umple blogu’ cu adevăruri vitriolante despre eternul misoginism al masculului!
Bărbatul face mişto de elucubraţiile feministe? Dă-i cu alte peltele triste despre societatea degradantă în care le e dat femeilor să trăiască!
Bărbatul prost susţine că femeia e mai proastă decât el? Aduc imediat, cu ferocitate amuzată, zeci de exemple ce scot în evidenţă contrariul.
Bărbatul îndrăzneşte a zice că femeia e victima propriilor drepturi pe care nu ştie să le exploateze corect sau pe care le exploatează dezavantajând femei care caută să beneficieze de ele în mod corect? Dă-i şi porcăie mentalitatea îngustă a celui care vede lucrurile astfel.
Şi nu că nu ar avea dreptate, însă isteria cu care se revoltă, nu de puţine ori, face mai mult rău decât bine cauzei pe care o suţin. Sunt asemenea ultranaţionaliştilor din politică ce-şi alimentează gujbeţii cu ştiri despre iredentismul maghiar, punând paie pe focul unui subiect expirat şi, totuşi, mereu nou: ele îi tot dau cu bărbaţii care sunt aşa şi pe dincolo, la fel cum ăia tot fac trimiteri la revendicările unor păcălici despre autonomia ungară. Practic, ăsta e subiectul lor de bază, sursa lor de prestigiu. Emoţii în plin proces de dezintegrare, ele au grijă să le coaguleze la loc. Şi mereu găsesc câte ceva de comentat, pentru că mereu apare la interval un gorobete-pitecantrop ieşit din poza de grup a comme il faut-lui masculin, care să le dea de scris.
Tot aşa, o parte din ele şi-au perfecţionat până la superlativ abilitatea de a trata în scris bărbatul ca pe o „jucărie” nu prea subtilă, uşor de dezasamblat în componentele sale şi ale cărei instrucţiuni de folosire, amabile, ţi le împărtăşesc din plinul experienţei personale. Ceea ce nu ar fi o problemă, dacă s-ar lua mai puţin în serios.
Dar nu numai despre sex, bărbaţi şi relaţia de cuplu vorbesc ele, ci, într-un contralto plin de emoţie, şi despre trebile complicate ale obştei. Interesant, aici, nu e punctul de vedere susţinut – în general, opiniile lor se situează de partea bună a „Forţei” şi demonstrează un grad indiscutabil de empatie faţă de problemele sociale –, ci stilul agresiv – definitoriu, aş spune – prin care îşi promovează punctul de vedere şi care, deseori, exclude dialogul cumpătat şi dezbaterea în termeni respectuoşi când există divergente clare de opinie.
Indiscutabil, libertatea de exprimare este un dat al societăţii în care trăim. Şi sunt de acord că prejudecăţile de limbaj sunt, parţial, o relicvă a vechilor încorsetări de care sufereau femeile… Însă, repet, cu excepţia câtorva femei, care chiar au ce spune, pentru restul, curajul asumării acestui soi de limbaj e cam singura calitate vizibilă. Ele nu au capacitatea de expune un punct de vedere – aleg la întâmplare nişte nume – precum Aurora Liiceanu, Simona Tivadar, Emilia Şercan sau Ramona Ursu, care, acolo unde exprimă o opinie, arată nu doar că stăpânesc exemplar domeniul despre care vorbesc, dar o fac fără a se expune la trivialităţi de dragul unor extralike-uri.
William Burroughs, dinainte de a dezgusta publicul pudibond cu „vulgarităţile” din „Prânzul dezgolit”, era un scriitor de primă mână. În romanul „Băgău” al Ioanei Bradea, licenţiozitatea e doar un construct pentru afirmarea unui talent original şi inventiv. În schimb, aceste dudui bat toba exclusiv pe limbajul neîngrădit, fiind singurul mod prin care pot atrage atenţia. Nu există o cultură şi o argumentaţie solidă în spatele textelor lor, nu aduc la lumină detalii inedite despre subiectele controversate pe care le discută, ci doar prind din zbor câteva idei, pe care le condimentează cu exprimări colorate. Şi scriu astfel pentru că prinde la prostime – pe care, de altfel, o altoiesc metodic când nu prizează aceleaşi păreri – şi nu le interesează altceva. Cum îmi spunea cineva, un fan al unei asemenea persoane, „bă, mie îmi place că le zice direct. Îi f..e pe toţi în gură, nu stă la discuţii.”
În paralel, aceleaşi persoane la care am făcut referire veţi observa că sunt, oficial, foarte afectate de gradul de îndobitocire al publicului larg, deși, poate nu conştientizează, dar îşi aduc modesta contribuţie la această situație.
Pentru că nu e numai sistemul educaţional românesc vinovat, ci și mediul online, cu nenumăratele bloguri ce încurajează o gândire fasonată pe un stil de exprimare, chipurile, dezinvolt şi liber, în care vulgaritatea şi agresivitatea sunt menite să ascundă o sărăcie gravă de idei şi un bagaj de cunoştinţe precar.
Convingerea mea e că peste 50% dintre bloggeri (femei şi bărbaţi, deopotrivă) scriu mai mult decât citesc. Iar când spun citesc, nu mă refer la alte bloguri sau postări pe Facebook, ci la cărţi de unde chiar au ce învăţa. Înainte de a-i învăţa pe alţii. Şi, la fel, peste 50% dintre cititorii online rareori citesc altceva decât bloguri şi postări pe facebook.
Iar dacă lucrurile se prezintă astfel, atunci blazarea multora că societatea românească devine cu fiecare zi mai ignorantă și tâmpă, scoate la iveală valenţele unei atitudini, deşi de bun simţ, foarte ipocrită în substanţa ei.
Căci, dacă românii ar citi mai mult (aşa cum pretind că îşi doresc) şi ar deveni, astfel, mai destupaţi la cap, destui bloggeri şi influenceri, actualmente reticenţi în înfruntarea adevărului legat de propria persoană cum e şi societatea pe care o blamează, ar ajunge peste noapte „împăraţi goi” şi „împărătese topless”.
Mihnea există virtual doar AICI.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Îndrăgostește-te de o femeie care nu are nevoie de tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
