„Nu mai ştiu nici eu ce simt”, murmură el cu vocea scăzută. „Mi-e greu să mă înţeleg pe mine însumi…”
Ea întrebase. Clar, ascuţit, la obiect.
Femeile întreabă.
Bărbaţii nu răspund.
Bărbaţii sunt mereu în căutare de cuvinte. Îşi scormonesc vocabularul în panica momentului: „Ce ar trebui să-i spun acum? Ce ar vrea ea să audă ca să n-o supăr? Ca să n-o pierd?”
Iar cuvintele pe care ei le găsesc, sunt mai întotdeauna eschivări, tergiversări, amânări romantice plângăcioase, încărcate de milă de sine şi „dilemele” sufleteşti cu care se luptă ei.
Nu, nu sunt întotdeauna neadevărate. Nimeni nu neagă că şi bărbaţii trăiesc emoţii, sentimente, poate chiar iubire adevărată, în cazuri de excepţie… Nu-i discriminăm în niciun fel, la urma urmei se nasc din coapsa noastră. Doar că le e greu să şi le exprime. Mai ales când le sunt cerute. Mai ales când sunt întrebaţi.
Femeile au, uneori, nevoie de confirmare, fie şi verbală, (deşi în fapte e întotdeauna mai bine), însă în lipsa faptelor, au nevoie de cuvinte. Şi atunci întreabă! Clar, ascuţit, la obiect. Când ele simt nevoia unui ADEVĂR care să împrăştie ceaţa romantismului devenit poate prea ireal sau impalpabil. În momentul în care intuiţia le spune că au dreptul să pretindă un răspuns.
Iar bărbaţilor nu le place să răspundă.
Să ne-nţelegem bine: întrebările le plac! Le plac la nebunie! Pentru că întrebările le măgulesc orgoliul masculin poate mai mult decât afirmaţiile de iubire din partea femeii. Când li se pun asemenea întrebări, cocoşul din ei strigă „cucuriguuu” în gura mare, râcâie nisipul cu picioarele împintenate şi-şi înalţă creasta până la cer. „Ah!, se simte nesigură. Ah!, deci are nevoie de mine. Ah!, deci totuşi mă iubeşte. Dar ce să-i spun? Cum să-i răspund?”
Acolo se împotmolesc ei. Majoritatea. La răspuns.
Puţini înţeleg că momentul în care femeia pune o asemenea întrebare nu este un moment întâmplător, venit din senin, ci unul în care ea simte nevoia intrinsecă de a şti. Ce-i în sufletul lui. Cum se oglindeşte făptura ei în ochii lui. Cum o vede el chiar şi atunci când nu o vede. Câţi fluturi are în stomac când se gândeşte la ea. Sau când nu se gândeşte. Sau când se gândeşte la …altcineva.
Când femeia pune o asemenea întrebare, o face conştientă de riscul de a fi rănită. Pretinzând un ADEVĂR la care are dreptul, şi-a ridicat instinctiv scutul de apărare contra sabiei. Ea doreşte sinceritate. Rănită sau nu, are destulă forţă interioară. Doar să audă răspunsul. Iar întrebarea nu trebuie să fie întotdeauna „Mă iubeşti?”, sau „Mă mai iubeşti?”, sau „Cât de mult mă iubeşti?”. Că la asta cocoşul îşi mai înalţă creasta încă o dată şi răspunde fără probleme: „De aici până la cer!”
Mai sunt şi alte întrebări, mai puţin simple. La care el dă din colţ în colţ… şi murmură „Nu mai ştiu nici eu ce simt …dacă nu pot să înţeleg ce simt, cum pot să-ţi explic ţie?”
Când va simţiţi atât de derutaţi, domnilor, priviţi-vă bine în oglindă!
Veţi scăpa de dileme şi răspunsul va veni de la sine!
Guest post by Lavender’s Blue
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
