Vine o vreme când începem să fim nostalgici, când privim către propriul nostru trecut cu un soi de duioșie care altădată ni s-ar fi părut ușor ridicolă. Cu cât amuzament ne uităm la cei care-și încep incursiunile în trecut cu pe vremea mea… ; până când intrăm noi înșine în categoria asta, pe nesimțite. Există, desigur, nuanțe ale nostalgiei; există nostalgici exasperanți, nostalgici simpatici, nostalgici frustrați ș.a.m.d. Mai sunt și locuri și evenimente unde, oricât de cerebral ai fi, e imposibil să nu te trezești invadat din toate părțile de amintiri care te lovesc aproape fizic; întâlnirile cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de o veșnicie, reuniunile de zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, o sută de ani de la terminarea liceului, a facultății etc.
I., însă, era o nostalgică de profesie. Avea vocație, devenea nostalgică atât de repede, atât de natural și cu atât de multă grație, încât, nu de puține ori, mă trezeam transportat în lumea aceea a ei. E adevărat, n-am considerat necesar să opun vreo rezistență, de vreme ce, pentru mine, I. era fascinantă tocmai pentru că știa să spună povești. O poveste bine spusă face cât vreo câteva sute de adevăruri spuse prost; prestigiul de care se bucură în zilele noastre adevărul, în dauna poveștii, ține doar de multiplele forme de ipocrizie pe care le practicăm cu succes. Pretindem adevăruri brutale, dar puține lucruri ne excită mai tare emoțiile și inteligența decât poveștile spuse cu șarm, poveștile pe care le citim și le ascultăm cuceriți de carisma povestitorului și ritmul intern al narațiunii.
I. se apropia de patruzeci de ani, era înaltă, avea niște ochi mari, negri, limpezi și o fizionomie care participa în modul cel mai firesc la stările ei de nostalgie. Își amintea de bărbați și de idilele ei cu o limpezime care mă făcea să mă gândesc că poate așa îi și alegea. Poate își alegea bărbați despre care, mai apoi, să poată spună o poveste interesantă. Poate că îi primea în patul ei tocmai pe acest criteriu; se uita la ei ca la niște personaje; pe cei fără potențial, îi dădea la o parte, pe ceilalți îi primea lângă ea, îi privea după ce vor fi adormit, goi, încercând să le găsească locul potrivit în povestea potrivită. Cum nu avea copii și cum nici nu se gândea să facă vreunul, le putea fi mamă, amantă, însă, în același timp, le putea fi și cronicar. Le scria, fără ca ei să știe, partitura potrivită, după care, atunci când totul era gata, pleca în căutarea altor personaje, în căutarea altor povești. Sigur că multora li se părea ușor vulgar comportamentul ăsta; oamenii convențiilor vedeau în ea un păpușar, un sforar egoist și atâta tot.
Când i-am vorbit, acum mai bine de un an, de intenția mea de a scrie o carte cu povești cu și despre femei, o carte care să adune vreo 50 de întâmplări și personaje în care cititoarele să se poată regăsi, fie și parțial, a fost sincer entuziasmată. I. putea scrie oricând o astfel de carte despre bărbați. Nu voia. Pentru ea, poveștile puse pe hârtie își pierdeau din valoare. O poveste rămâne fascinantă atâta vreme cât e irepetabilă, atâta vreme cât e inaccesibilă, atâta vreme cât nu te mai poți întoarce la ea, s-o citești iar și iar, desacralizând-o în felul acesta. Avea dreptate… Am încercat să pun pe hârtie nostalgiile ei, întâmplările ei cu bărbați frumoși și urâți, grași și slabi, atletici și anemici, aroganți și timizi, tăcuți și locvace… N-a mers. I. îi cunoscuse, îi modelase și îi povestise pe toți într-un mod atât de… particular, încât era peste puterile mele să-i pot surprinde în cuvântul scris.
Am întrebat-o odată dacă nu se teme să facă tot timpul dragoste cu proiecții ale propriei imaginații, cu oameni pe care îi creează, îi imaginează. Mi-a spus că, într-un anume fel, asta face orice femeie. Își alege un prototip cu care se poate juca, pe care-l poate recompune așa cum își dorește. Desigur, materialul contează. Nu poți transforma un primitiv într-un sofisticat și nici o brută într-un bărbat sensibil. Trebuie să existe potențial; apoi, totul e un proces alambicat de creație. Un mare spectacol cu iluzii, oglinzi și magie. Când iluzia dispare, oglinzile se sparg și magia se dovedește a fi fost un truc ieftin, atunci începe drama. Numai că I. nu aștepta niciodată suficient de mult, încât toate astea să se poată petrece. Ea schimba decorul, repoziționa oglinzile cu puțin înainte ca acestea să înceapă să se fisureze, învăța alte trucuri, le aplica altor personaje și în felul acesta spectacolul continua la nesfârșit. De orice se putea I. plictisi, mai puțin de propria ei capacitate de a crea povești. Succesul era, deci, asigurat.
Sigur că I. plătea un preț, dar îl plătea bucuroasă și i se părea unul mic. În jurul ei, femeile care se hrăneau cu iluzia adevărului și a sincerității o priveau cu o anume superioritate. Era și ceva invidie acolo. Am asistat la astfel de scene… I se reproșa că e singură și că va rămâne singură, că nu cunoaște și nu va cunoaște bucurii mici precum schimbatul scutecelor, botezul unui micuț sau plăcerea orgasmică de a sta îmbrăcată în rochie albă de mireasă într-o biserică. I se reproșa moralitatea ei îndoielnică și i se prezicea o bătrânețe grea… Era, însă, în toate reproșurile astea voluptatea superficială a celei care, nemulțumită fiind de trecutul și prezentul ei, se refugiază în speranța nerezonabilă că viitorul va fi, cu siguranță mai bun. I. nu replica niciodată unor astfel de insinuări. Sau, atunci când o făcea, replica ei era o nouă poveste pe care interlocutoarea o asculta enervată iar eu amuzat și interesat.
Ultima dată am văzut-o pe I. într-o zi de vară indiană, la Costa Coffee, în New Delhi, cu câteva zile înainte ca amândoi să ne întoarcem în țările noastre de origine. De atunci, n-am mai putut schimba nici măcar un cuvânt. Nu folosește Facebook și nici altă rețea de socializare. A rămas până astăzi, sunt convins, fidelă ideii că o poveste trebuie trăită și povestită prin viu grai. A o așeza pe hârtie sau pe ecranul unui laptop înseamnă a o face disponibilă oricui, ceea ce pentru I. era de neconceput. Mă întreb ce-ar zice, văzându-se ea însăși personaj… Probabil că m-ar privi pentru câteva secunde și ar începe să-mi spună încă una dintre multele ei povești…
Citiţi şi
Femeile mature vs femeile imature
Mama – în rolul principal al Eroului
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
