Sexualitatea se explorează în cele mai incredibile detalii, vădit absconsă şi totuşi de mare interes pentru majoritatea locuitorilor planetei Pământ. Femeile şi-au început încă din secolul al XVIII-lea emanciparea şi şi-au dorit cariere strălucite, egalitate (şi, din păcate, nu complementaritate) cu bărbaţii, libertatea de a dispune de corpul lor şi de a se bucura de beneficiile unei vieţi sexuale dezinhibate. Noi, umanitatea, am ajuns departe, am rupt rând pe rând preconcepţiile străbunilor, am revoluţionat gândirea conservatoare şi am împins limitele imoralităţii în cercul strâmt şi rece al eticului asumat. Până şi biserica catolică s-a reformat prin apariţia unui papă modern, credibil, care nu se sfieşte să greşească, să afirme, să reafirme şi să contrazică, să recunoască că e… om.
Şi după atâta strădanie şi lupta socială, personală şi profesională, iată că tabu-ul femeii fertile aflate în plinătatea vârstei reproductive care decide că maternitatea nu este o opţiune pentru sine, se impune ca un balast atât în calea acceptării acesteia, cât şi în minţile tulburate hormonal de mult prea vocalele sale tovarăşe deţinătoare de doi cromozomi X.
Desigur, motivele pentru care o femeie alege să aducă pe lume unul sau mai mulţi copii nu trebuie explicate, căci societatea nu emite astfel de întrebări. Dacă ar avea curajul să se implice mai mult în motivele care stau la baza acestor decizii, poate ar afla lucruri surprinzătoare şi deloc flatante. Poate că preconcepţiile cu privire la „cel mai minunat lucru”, „rodul dragostei celor doi”, „excedent de iubire”, „nevoia de a umple un gol” şi multe alte asemenea sloganuri similare s-ar fisura pe alocuri, condiţia fiind că femeile să aibă sinceritatea necesară recunoaşterii unor lucruri atât de intime. Ostracizarea femeii care alege să nu devină mamă a început, uşor-uşor să fie dezbătută şi estompată în lumea civilizată, dar mai mult la nivel ideologic decât în societatea reprezentată de indivizi. Conceptul de „childfree” a atras atenţia sociologilor din lumea întreagă şi a adus după sine rezultate greu de combătut. Pe măsură ce gradul de educaţie creşte, tentaţiile vieţii fără copii cresc direct proporţional. Ne referim, desigur, atât la bărbaţi, cât şi la femei, însă discuţia noastră se va referi doar la femeile care aleg acest tip de existenţă.
Egoismul şi lipsa simţului matern NU sunt motivele pentru care o femeie nu se vrea a fi mama. O astfel de femeie a alocat enorm de mult timp pentru a se gândi în privinţa responsabilităţii, maturităţii şi educaţiei unui viitor vlăstar. Femeile care îşi încep epopeea maternităţii cu nesațul ibovnicei şi naivitatea fecioarei sunt de neînţeles pentru acestea. Un copil este, cu adevărat, o provocare fără asemănare, este o garanţie a perpetuării zestrei genetice, este o promisiune a unui telefon la necaz, este o bucurie în zilele înnorate şi o realizare prin ideea continuităţii. Femeia fără copii îşi doreşte să realizeze ceva pentru sine şi pentru lume prin sine şi nu prin alţii. Paradigma realizării în viaţa prin copii o frisonează… este ca şi când fiecare generaţie ar amâna reuşita personală pentru posteritate. Este o ştafetă fără linie de sosire şi fără învingători, este un perpetuum mobile al risipei atâtor minunate opţiuni…
Femeia care alege să nu fie mamă este percepută ca o proscrisă, o dereglată (atât mental, cât şi hormonal), ea poartă numele unor frici, este nerecunoaşterea onestităţii proprii, este minciună oglindită în decizii cu impact moral suprem. Nicio femeie care naşte nu va mărturisi vreodată că viaţa sa era mai bună, mai plină şi mai ofertanta pentru sine înainte de a naşte un prunc. Nicio femeie nu va recunoaşte că poate nu are instinct matern nici după naştere sau că a ales maternitatea ca urmare a unor presiuni din partea soţului/iubitului.
Nicio femeie nu va recunoaşte că viaţa se trăieşte pentru sine, oricât de egoist ar părea această deviză. O viaţă trăită pentru sine permite autocunoaştere şi multă empatie cu lumea neînrudită din jur. O mamă îşi iubeşte copilul şi face totul pentru el, o femeie cu sinele asumat iubeşte viaţa şi face totul pentru lumea din jurul ei. Maternitatea ne cultivă fără preaviz propagarea iubirii faţă de sângele nostru, faţă de chipul ce ne seamănă, faţă de ADN-ul duplicat. Maternitatea ne convinge că sacrificiul personal este demn pentru urmaşul genetic, în timp ce ghearele şi colţii ne ţin departe de imixtiunile societăţii neînrudite. Maternitatea ne alienează într-un cult al personalităţii reproduse, ne seduce prin perspectiva „God-like”, căci suntem creatori de viaţă. Maternitatea ne şopteşte că suntem mai femei, mai frumoase, mai merituoase şi mai complexe, mai demne de milă, de ajutor şi de înţelegere. Maternitatea ne face să vedem frumos prin perspectiva chipului angelic ori poate hâd al odraslei plămădite. Maternitatea răpeşte viziunea estetică a femeii care admira, până de curând, părul bălai şi buzele pline, căci al său copil este mai degrabă opusul a tot ceea ce a găsit seducător. Dar cum ar putea să creadă altfel? Cum ar putea să nu afirme că al său copil este cel mai frumos, extrem de inteligent, plin de o maturitate uluitoare, cu rezultate fascinante în toate domeniile – ce să mai – că este un copil bun înconjurat de odrasle obraznice şi prost crescute ori că este cinstit şi atât de plin de calităţi?! Omul este, prin definite, o fiinţă supusă influenţelor, o fiinţă manipulantă şi manipulată, eminamente subiectivă şi schimbătoare, însă maternitatea ridică subiectivismul la nivel de lege, îl transformă în talismanul tatuat în sufletul mamei care nu mai trăieşte viaţa pentru ea.
Personalităţi precum Jane Austen, Margaret Mitchell, Emily Dickinson, Anais Nin, Eva Peron, Simone de Beauvoir, Coco Chanel, Katherine Hepburn, Greta Garbo, Mae West, Ioana D’Arc, Amelia Earhart, Frida Kahlo, Virginia Woolf, Willa Cather şi multe altele au impresionat lumea şi nu au avut urmaşi. Vă rog să nu îmi spuneţi că oamenii faimoşi, puternici şi geniali sunt suficienţi pentru noţiunea de realizare, de amprentă existenţială, iar pentru restul se aplică criteriul succesorilor, purtători ai flacării speranţelor pentru realizări viitoare şi nu prezente!
Decizia de a-ţi perpetua nu specia, ci propriul material genetic, este o opţiune strict personală, aflată sub impactul extrem al societăţii, al iminenței ceasului biologic, sub impactul subtil al ruminaţiilor şi gândurilor. Femeile care aleg să nu devină mame nu sunt nişte monstruleţi din desenele pe care le urmăriţi împreună cu fiii voştri, nu sunt monumente ale egoismului şi nu sunt infertile, singure sau neiubite. Au parte, la fel ca voi, de parteneri iubitori şi tandri, au citit cărţile copilăriei noastre şi au mers mai departe în procesul educaţiei ca mod de înţelegere al propriului eu, sunt prietene bune şi confidente loaiale, sunt cetăţeni care denunţă incidentele din trafic şi aleargă după răufăcătorii care smulg telefoanele mobile din mâinile fragede ale copiilor voştri. Femeile care aleg să nu devină mame nu se iubesc mai mult pe ele, ci aleg să se înţeleagă pe sine şi să se descopere, aleg să exploreze şi să inoveze, aleg să scrie în loc să schimbe scutece şi ştiu să renunţe la paharul de apă de la bătrâneţe. În schimb, ştiu să admire în mod dezinteresat un copil cu adevărat frumos, un părinte grijuliu şi responsabil, un vlăstar educat şi înzestrat, fără a intra în concurenţă cu un sine replicat.
Citiţi şi
Femeile mature vs femeile imature
Mama – în rolul principal al Eroului
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
