De ce să știe partidul la ce oră te trezești, ce mănânci și de câte ori te-ai scărpinat în fața oglinzii? De ce să-ți naționalizeze libertatea și să gândească în locul tău? Cine a numit partidul să țină loc de Dumnezeu? Când va pica partidul pe cine va da vina? Revolta nu are milă de minciuni și de corupție pentru că nici corupției nu i-a păsat vreodată de scâncetul săracului. Dumnezeu s-a gândit aproape o zi întreagă cum să definească echilibrul staționar.
Jian-Lei s-a născut într-o casă rămasă netencuită, disperată să se ascundă din calea frigului. Copacii însă lucrează mână în mână cu vânturile, junghiuri de lemn făcând haz de junghiuri de chirpici. La școală a mers cu copii din încă două sate, tânjind după haine curate și rețea de apă potabilă. Niște filantropi alergici la taxe le-au donat internet, statul le-a alocat trei calculatoare. Telefoane mobile chiar dacă ar fi avut le-ar fi vândut pe mâncare și pantofi. Jian-Lei avea o singură rochie pe care mama i-o spăla doar când aduna mai mult de un lighean de apă de ploaie.
“Jian-Lei e nume de băiat.”
“Jian-Lei e nume de fată. Dac-o fi fost și de băiat nu-i pagubă, dar tu cine ești de te amesteci în viața personajelor?”
„Sunt vocea poveștii și n-am de gând să te las să mă faci de râs.”
„Vocea poveștii? Eu spun povestea. Eu îi fac rost fetei ăsteia de o soartă. Eu îți spun ce să faci. Ai înțeles? Cititorii vor să facă parte din poveste, povestea vrea să facă parte din poveste, unde s-a ajuns? Jos pixurile și pixelii de pe personajul principal, nu aveți decât să vă aruncați ochii peste cap în comentariul literar!”
Nu intenționam să oftez, dar nici să fac compromisuri de dragul dialogului.
Jian-Lei iubea cărțile deși multe dintre cele care se aciuaseră pe lângă casa ei aveau pagini flendurite, coperți care-și pierduseră culoarea în alt veac, iar unele mai pierduseră și din amintiri. Și cărțile o iubeau pe Jian-Lei. În timpul unei ore de matematică, după ce a rezolvat admirabil trei probleme de dificultate ridicată, Jian-Lei a declarat că ea va fi viitoarea președintă a Chinei. Pereții au strănutat numai chirpici, de surpriză. Singurul microfon de ascultare fusese plasat în cancelarie și până și pe acela femeia de serviciu vărsase, fără dinadins, apa de la vaza cu buruiene. Pentru că sălile de clasă miroseau a fum, învățătorii preferau să facă auzit cuvântul pe un câmp lăsat florilor. La întoarcere, copiii culegeau mai mult buruiene decât flori (ridicând fără să vrea florile la rang de icoană) pentru că cu ceea ce le rămânea după ce umpleau vaza cancelariei puteau hrăni animalele pricăjite care le bântuiau ogrăzile și nu apucaseră să ajungă supă.
Învățătoarea încercase să o corecteze, citise ea într-o revistă transcendentală că următorul dalai-lama va fi femeie. Jian-Lei a rămas însă stăpână pe soarta ei și eu pe poveste: avea să fie următoarea președintă a Chinei.
Până a doua zi tot satul a aflat de curajoasa întâmplare. De a doua zi nimeni nu i-a mai menționat numele sau intențiile. Îi spuneau simplu Unica, desprinzându-se de ea fie și prin elevare, urmărindu-i însă orice mișcare.
Mai întâi autoritățile au trimis-o la școala de corecție. Maică-sa a dat vina pe lipsa de dicție. Apoi au încercat s-o facă pierdută prin tot felul de campusuri de muncă eliberatoare de stres. Jian-Lei a refuzat până și rulourile de primăvară. Stomacul i se învățase doar cu noodle-și cu apă de ploaie. Pe șoptite, povestea ei a ajuns istorie. Când a ajuns la Beijing avea exact vârsta unei bune președinții. Cu o noapte înainte clădirea Comitetului Central s-a autodemolat. Lăsați fără loc de muncă, membrii Comitetului Central au fost forțați să-și dea demisia. Președintele a chemat capitaliștii Beijing-ului la meeting dar niciun microfon nu a fucționat. Sărăcia trâmbița însă de pe toate ulițele țării.
“Am crezut că mai degrabă o să cadă Everestul decât tirania!”, a exclamat un chinez ieșit din casă cu mojar și pistil, evenimentul îl prinsese pisând niște boabe de orez. Toți au întors capetele, inclusiv niște lilieci emigranți. Vârful Everestului dispăruse, zăpada venea la vale.
Chinezii învățați să poarte pe umeri sloganuri așteptau o vorbă care să facă și printre trestii lumină.
„Prosperitate și dreptate săracilor. Pâine și adevăr”, circul elitist al soarelui a fost amenințat cu era glaciară.
Între timp, la o aruncătură de băț, într-un alt sătuc, înăsprit de abuzuri de onoare, o fetiță pe numele ei Ladli și-a pus în gând să fie prim-ministră.
Câte bordeie, atâtea oportunități pentru femeie.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
