Stăteam pe banca din fața blocului, din spatele școlii și fumam alături de ceilalți. Am privit, în sus, printre copaci, petice albastre de cer, printre frunzele verzi, de-abia născute din coaja ramurilor.
Chiuliserăm de la ora de informatică deși eram elevi la secția de mate info a liceului.
Ne simțeam liberi în dimineața aceea frumoasă de mai, ca un preludiu al verii care urma să vină. Ultima vacanță din viața de elev. Urma clasa a XII a, bacul, admiterea, școala de șoferi, examenul Cambridge de limba engleză. Nu, toate gândurile astea voiam să le las pentru mai târziu. Mai târziu, fiindcă acum mă concentram pe frumusețea dimineții de mai.
Andi și Theo s-au dus să ia cafele, în vreme ce eu, Ioana și Cristi ne așezaserăm pe bancă, la soare. Ocupaserăm cele două bănci din fața blocului și trebuia să fim atenți să nu facem prea multă gălăgie fiindcă ieșeau la noi să ne amenințe cu poliția și cu reclamație la conducerea liceului pensionarele care locuiau în bloc. De parcă altă treabă nu aveau, decât să stea cu ochii pe geam și să pârască niște copii care vor să se bucure de primăvară.
Chicoteam la glumele seci ale lui Cristi, un adolescent miop care trăia în lumea cărților lui și care își imagina bătrânele ce ne pândeau mișcările din dosul perdelelor apretate de organza.
Deodată, a ieșit din scara blocului, o doamnă distinsă, îmbrăcată elegant, într-o rochie fluidă de cașmir crem și pantofi cu puțin toc, asortați, cu o eșarfă colorată în nuanțe de maron și auriu, asemenea unei bijuterii, în jurul gâtului. Fața era ridată, dar ochii albaștri, zâmbetul senin și dantura perfectă îi diminuau simțitor vârsta pe care ne-o arăta:
— Dacă tot stați aici, fiindcă văd că nu aveți de gând să vă duceți la ore, haideți pe la mine, stau aici, la parter, m-am mutat vara asta.Tocmai am scos din cuptor niște fursecuri, vă fac și cafele.
Am privit-o toți de parcă era nebună, ne ducea cu gândul la Hansel și Gretel, Am fi refuzat și nu am fi refuzat, dar atitudinea ei nu ne lăsa loc de refuz. Cristi a încercat să îngaime o scuză:
— Nu vă deranjați, noi tocmai plecam.
Pentru că m-a fascinat bătrâna cu un aer ușor excentric, parcă aterizată între noi, din altă lume, m-am trezit spunând:
— Aș bea o cafea cu caimac și un fursec scos din cuptor.
— Cafeaua o fac numai cu caimac. Întotdeauna. Eu sunt Eva și vă rog să îmi spuneți pe nume.
Eram două fete si trei băieți, gașca noastră de prieteni de la grădiniță, fiindcă Andi și Theo tocmai ajunseseră, fiecare cu câte o cafea în mână, neînțelegând încotro urma să ne ducem.
Am urmat-o pe Eva spre apartamentul care avea ușa deschisă, se vedea că se decisese să ne invite ad-hoc, doar ce ne văzuse pe fereastră.
În hol am încercat să ne descălțăm, dar nu ne-a dat voie, ne-a invitat în living, pe fotolii și canapea. Plutea o atmosferă boemă în toată casa. Se simțea un miros de cafea amestecat cu țigari fine, deși fereastra era deschisă. Într-un colț al livingului era un pian deschis cu partituri răvășite pe el și pe lângă el. Biblioteca era înțesată de cărți și pe colțul mesei se afla un laptop, o ceașcă mare de cafea și o scrumieră cu câteva țigări terminate pe la jumătate. Pereții erau plini de tablouri care păreau a fi pictate de pictori cu renume.
Cât timp Eva era în bucătărie să prepare cafeaua și să aducă fursecurile, Ioana a început să-mi reproșeze:
— Ești nebună, ai curaj să bei cafea de la ciudata asta? Să nu mâncați fursecuri se adresă băieților, e clar că suntem atrași într-o capcană.
— Ai citit prea multe cărți de aventură, i-am spus relaxată.
Băieții, curajoși au început să râdă de noi, ca să își mascheze stinghereala, fiindcă nici ei nu erau convinși că am procedat corect acceptând invitația doamnei.
Când a venit în living cu cafeaua și fursecurile am simțit că în aer plutește o magie. Emana o energie irezistibilă, această Eva, în ciuda celor șaptezeci de ani ai ei. Și-a aprins relaxată o țigară, a tras adânc fumul în piept și ne-a spus:
— Dacă mai chiuliți și altădată, ușa este deschisă. Hai să facem cunoștință!
Rând pe rând ne-am spus fiecare numele, și râdeam între noi de situația neprevăzută în care ne aflam.
— Vă urmăresc de ceva vreme pe geam, și am auzit pe aici niște discuții între vecine cu privire la voi, sau poate și la alții care mai vin pe aici, că lăsați gunoaie și faceți gălăgie. N-aș fi vrut să vină vreun echipaj de poliție și să aveți neplăceri.
Brusc, Eva a devenit complicea și prietena noastră. Atmosfera s-a destins pe loc și am început să povestim. Muzica era pasiunea tuturor, deși gusturile ne erau diferite am fost de acord toți că no music, no life.
Eva s-a ridicat și a pus în surdină o muzică relaxantă de jazz de parcă eram într-un bar din New York-ul anilor ’20. După vreo două melodii, a început un tango argentinian și atunci Eva a zis, ridicându-se în picioare:
—Hai, băieți cine dansează un tango?
Am rămas perplecși, nu știam dacă să ne amuzăm, că l-a ridicat pe Cristi, tocilarul grupului și a făcut o piruetă în jurul lui.
—Hai, hai și voi ceilalți, doar n-o să vă uitați la noi, a spus Eva cu hotărâre.
Nu ne-a lăsat loc de refuzat, și, pe loc, ca într-un joc, eu m-am uitat către Andi și Ioana s-a îndreptat spre Theo. Eva și Cristi erau în mijlocul sufrageriei, iar Eva număra pașii, conducând dansul în ritmul muzicii, conducându-ne pe noi, ceilalți după ea, după pașii lor. Ne-a prins pe toți în fantezia ei. Era ora unsprezece dimineața și ne străduiam să respectâm regulile Evei, mai călcându-ne pe picioare, mai împotmolindu-ne, numărând în gând și repetând. Iată-ne în ora de informatică, dansând tango în casa unei necunoscute.
Deodată, Eva s-a uitat la ceas și ne-a trezit la realitate, grăbindu-ne să ajungem la următoarele ore:
— Hai gata, fuguța la școală, nu vreau să aud ceva la adresa mea de la profesori sau părinți. Vă aștept oricând nu aveți unde să vă duceți. Când nu sunt plecată în călătorii, de obicei, citesc sau scriu până la vremea prânzului. Mă găsiți acasă, dimineața, oricând, ne-a spus, parcă împingându-ne spre ușă.
Așa ne-am împrietenit cu Eva.
Fusese profesoară de pian la un liceu de muzică din capitală, iar acum se retrăsese, în orașul natal, în apartamentul părinților. După ce își vânduse casa din București, împărțise banii cu copiii și cu ceea ce îi rămăsese voia să călătorească. În toamnă urma să plece în America de Sud, anul următor, în ianuarie avea o excursie în Thailanda, și prin aprilie voia să vadă cireșii înfloriți în Japonia.
Printre excursiile ei, pe parcursul clasei a XIIa, noi, cei cinci din gașcă, atunci când nu aveam chef de o oră sau voiam să bem o cafea cu sens, după cum bine spusese Cristi, mergeam la Eva.
Orele petrecute cu ea erau inedite lecții de viață. Era discretă, nu era iscoditoare ca alte femei de vârsta ei, de aceea, uneori îi mai povesteam din problemele noastre de adolescenți neînțeleși. Cel mai interesant lucru pe care l-am învățat de la ea a fost să înțeleg că este bine, uneori, să schimb perspectiva. Poate problema pe care o am nici nu este, de fapt, o problemă, poate este un drum care trebuie parcurs. Niciodată nu ne-a dat impresia că vrea să se implice sau că o interesează problemele noastre. Erau sfaturi de bun simț, pe care le-ar da orice părinte dacă ne-am duce să îi mai povestim câte ceva din frămânările noastre. Așa suntem noi, adolescenții, nu vrem să părem neștiutori în fața părinților noștri, și evităm să le cerem sfaturi, prea se dau mari că le știu pe toate, mândri că mereu au dreptate și cu pretenția de a face mereu așa cum spun ei. Ei nu înțeleg că sfaturile lor ne fac mai mult rău decât bine, ei nu înțeleg că vrem să învățam să trăim viața din experiențele noastre, să facem greșeli și să învățăm din greșelile noastre, pentru că pur și simplu nu vrem să învățăm din greșelile lor.
Eva nu era așa, nu insista să îi spunem vreo chestie care ne frământa, iar atunci când îi spuneam, își spunea părerea cu sinceritate fără a avea cea mai mică pretenție de a ține cont de opinia ei. În fața Evei aveam curaj, de cele mai multe ori să ne recunoaștem slăbiciunile.
—Eva, hai să îți facem cont de facebook, vedem și noi fotografii live din călătoriile tale.
—Nu, nu mulțumesc, prefer prieteniile reale și nu pe cele virtuale. Mi-e dor să scriu o scrisoare și apoi să primesc răspunsul. Voi nu știți ce emoție însemna deschiderea unei scrisori mult așteptate… Dumnezeule, ce vremuri…
Râdeam de ea când ne spunea poveștile astea, cum își scria scrisori cu logodnicul ei cât timp a fost în armată, undeva, prin Moldova, departe de București. Iar el era filosof și îi scria scrisori de amor, așa cum numai poeții știu să le scrie iubitelor lor.
În cele din urmă, de-abia a acceptat să facem un grup pe WhatsApp toți șase, unde să ne mai trimită vești și fotografii din voiajele ei.
Când era plecată, nu era foarte vorbăreață și nici multe fotografii nu prea ne trimitea. Câte un peisaj inedit, un apus de soare, imagini sălbatice și puțin comerciale. Dar așa era Eva. Putea să trimită dintr-o excursie o singură fotografie, iar apoi, când ne întâlneam să nu mai contenească în a ne arăta toate locurile pe care le văzuse și a ne povesti despre fiecare în parte. Nu uita niciodată să ne aducă câte un suvenir. De fapt, ne aducea o poveste. O miniatură, oricât de mică, avea o poveste, pe care Eva o spunea atât de entuziasmată, încât presăra un strop de suflet cadoului primit.
După ce am terminat liceul și am aflat rezultatele finale de la bacalaureat, a pus băieții să deschidă o sticlă de șampanie, am ciocnit o cupă și ne-a îmbrățișat pe fiecare. Ne-a oferit fiecăruia câte un cadou. Eu am primit un tablou cu o balerină:
— Pentru că ești specială și ai o grație de balerină, ție îți ofer acest tablou. Și cândva, când poate vei avea o fetiță să o dai la balet, este atât de minunat să știi să dansezi prin viață, mi-a spus atunci Eva.
Urma să plece în India, voia să ajungă la Taj Mahal, templul iubirii. Ne spunea mereu că iubirea este cea mai mare putere din lume, este sentimentul care ne transformă pe noi, oamenii. Doar iubind, devenim mai buni și mai frumoși. Din India ne-a trimis o singură fotografie. Era în fața templului și zâmbea din toată inima. Emana iubire. Iubirea din privire o făcea mai frumoasă. Ne-am bucurat fiindcă își împlinise visul. I-am trimis emoticoane și inimioare.
Spre sfîrșit de septembrie, între un sfârșit de vacanță și împachetatul bagajelor spre anii de studenție care ne așteptau enigmatici ca orice început de drum, ne-am întâlnit toți și ne-am hotărât să o vizităm. Nu mai știam nimic despre ea de la acea fotografie. Ne gândeam că a revenit acasă, deși la telefon nu ne răspunsese. Am cumpărat toți un buchet mare de trandafiri albi.
Am intrat în scara blocului și am apăsat lung pe soneria din fața ușii. Liniște. Clar nu era nimeni acasă.
— Nu mai sunați la ușă. Doamna Eva nu mai este, nu mai stă nimeni aici! ne spuse o vecină care tocmai cobora scările spre ieșire.
— Cum este posibil? Ce s-a întâmplat?
— A fost alegerea ei, clătină din cap vecina. Să pleci tu cu buna știință la capătul lumii, când știai că zilele îți sunt numărate?
— Cum așa? Dar ce avea doamna Eva?
— Era diagnosticată cu cancer în stadiu avansat. A plecat în excursia aia în India și a revenit cenușă într-o urnă de marmură. Nici nu au putut copiii să îi facă o înmormântare creștinească. Auziți voi, să își dea consimțământul să fie incinerată! De-abia au găsit copiii un preot ortodox ca să o pomenească la cimitir.
— Unde este înmormântată? a întrebat Andi.
— În cavoul familiei, din cimitirul Central, spuse făcându-și cruce și ne întoarse spatele.
Am rămas fiecare cu privirea fixă și gândurile răvășite de amintirile cu Eva. Consternați, ne-am așezat față în față, pe băncile paralele din fața blocului. Nu puteam să ne găsim cuvintele.
Deodată, din senin, o veveriță a traversat aleea dintre cele două bănci, din fața blocului în care petrecuserăm atâtea ore frumoase alături de o femeie care ne făcuse mai bogați sufletește pe fiecare dintre noi.
Mi-ar fi plăcut ca acea veveriță să fi fost un semn de la ea, de la Eva. Am privit în sus la peticele de cer care se zăreau printre frunzele copacilor, galbene, de toamnă.
Guest post by Iulia Stavre
03.04. 2024
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
