Când pun capul pe pieptul lui e convins că sunt cea mai tandră făptură din țară. Îl las să creadă asta. Îl la să creadă multe altele despre mine, dar zic să trecem.
Când pun capul pe pieptul lui este ca să-i simț mirosul pielii pe care, nu știu din ce motiv, nu reușesc să-l percep niciodată, așa încât, cum era și de așteptat, a devenit o obsesie pentru mine.
„Vreau să mă sim și eu acasă undeva“,’ i-am spus mamei acum vreo două săptămâni, în bucătăria apartamentului său, la o țigară. „N-ai cum, n-ai nicio speranță. Omul, când vrea o casă, și-o construiește, dragă. Tu te prefaci c-ai vrea așa ceva. Prea îți place să zbori cum bate vântul…“ „Totuși, vreau să mă simt acasă undeva…“ , insist. „La vârsta ta? De ce, dragă?,’ mă întreabă mama ironică. „Ca să am de unde să fug!“’
Sunt un animal prin definiție. Din toate punctele de vedere! Dacă mănânc, înfulec. Dacă îmi calci teritoriul, te ucid. Dacă mi-e somn, îmi întorc bărbatul cu burtă pe pat, mă urc călăre pe spinarea lui și sforăi ca porcul, linştită că nimeni n-are cum să-mi fure prada. Altă poziție de dormit nu cunosc și nici nu vreau. Iar dacă mi-o trag, nu fac dragoste, eu fac război! Pacea durează fix atâtea secunde cât durează și orgasmul, ca după aceea s-o iau de la capăt.
„Asta este diferența dntre tine și bărbatul tău, Alino. Că el e blând, calculat, rațional, cumpătat. Opusurile se atrag, din fericire… Mare noroc că l-ai găsit. Mare ghinion că nu te-ai molipsit și tu cu pacea lui interioară!’, pufneşte maica-mea, în timp ce-și aprinde o altă țigară.
Acum câteva zile mi-am așezat din nou capul pe pieptul lui, era transpirat, gâfâia încă și eu mi-am băgat nasul până și sub subrațul lui, încercând să dăruiesc memoriei mele olfactive mirosul lui. Zero… Plină de draci, m-am ridicat brusc din pat și cred că i-am și lătrat… pe motive de gelozie sau ceva de genul ăsta… S-a uitat la mine cu ochii ăia de arici nedumerit și a ridicat din umeri.
„Cheia succesului în viață știi care e, mamă? Este sinceritatea!! Dacă ai învățat să te prefaci c-ai fi sincer, ai pus-o!,’ răbufnesc și eu. „Ai înnebunit? Ce-ai? Ți-a venit ciclul?“, mă întreabă mama. „Bărbatul meu ar lăsa tot, în acest moment, ar vinde ce are și și-ar închiria o cocioabă în cea mai mare metropolă mediteraneeană, că să știi!“ „Aoleu! Vorbești serios?“ „Da. Și mâine s-ar muta la Barcelona! Și ar face o baie cu mine și copiii în Marea Mediterană! Dezbrăcați, na! Goi pușcă! Și ne-am aduce aminte cum ne plăcea să credem de tineri că noi doi vom schimba lumea, vom lăsa urme în eternitate, vom clădi viitorul altora, în timp ce lumea ar fi râs pe plajă de noi și noi de ei, mamă…“ „Deci ești pe stop!“ „Dar el a învățat să se prefacă bine de tot că este calculat, rațional, cumpătat și tot tacâmul. Eu, nu!“ „Dar de ce la Barcelona? Ce are Roma, nu înțeleg…“
De câte ori mă amenință că pleacă, ar trebui să mă zvârcolesc pe parchet de durere, știu. Un pic o și fac. În sensul că plâng o noapte întreagă până mi se umflă ochii și mi se umflă de nu pot să-i mai deschid, că am alergie la lacrimi, n-ai văzut așa ceva! Plângăcioasă cum sunt, din fire, tocmai mie trebuia să mi se mărească pleoapele, zici că-s blestemată, eu cu ochii lucrez, nu știu de ce nu vrea să înțeleagă alergia mea chestia asta!
Dar după aceea adorm ca o bestie sătulă. Căci mirosul pielii lui erupe în nările mele de fiecare data când casa e goală! Inima e frântă, dar simțul meu olfactiv e în al şaptelea cer…
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
