– continuare de aici –
Drumul de întoarcere îl făcură în tăcere. Nu era nimeni cu ei în mașină, așa că nu era nevoie să se mai poarte ca și cum ar fi fost împreună. Nu mai aveau de ce să se poarte ca doi oameni căsătoriți. Oricum, ea nu făcuse prea multe eforturi nici cât stătuseră la vilă, ci ceilalți. Elina se întreba ce e în mintea soțului ei și cât credea el că puteau să continue astfel. Să se poarte civilizat, dar ca doi străini care nu mai au ce să-și spună. Ce rost mai avea o astfel de viață în doi? Doar de ochii lumii? Doar pentru a-și păstra poziția de director? Dacă ar ști…
Săptămâna începu și se continuă la fel ca toate celelalte de dinainte. Elina se trezea uneori înaintea lui și chiar pregătea micul dejun, pe care îl serveau la fel de civilizat, în sufragerie sau pe mica terasă din spatele casei, în tăcere sau schimbând câteva amabilități și atât. După care Kowalski pleca la bancă, iar ea își făcea de lucru prin casă și, mai ales, cu planurile ei de plecare.
Într-o dimineață, Elina se trezi dezmeticindu-se cu greu. Nu reușea să-și dea seama unde se află. Era încă la vilă? În dormitorul ei de acasă, de la părinți? Se uită în jur și, încet-încet recunoscu ambientul. Lumina dimineții de vară răzbătea prin perdea, lăsând pe covor o dâră alb-aurie, sub formă de săgeată. O privi fascinată, întrebându-se: încotro? Încotro să apuce?
Avusese un vis ciudat, în care toți oamenii apropiați i se perindaseră prin față ca la o prezentare de modă. Ea era singurul spectator, aflat pe un scaun într-o sală întunecată. Apăruseră pe scenă unul câte unul, trecând dintr-o parte în cealaltă, mergând în șir indian la distanță de un metru unul de celălalt. Femeile priveau doar în jos, fără să se uite înspre ea. Doar bărbații mergeau până în centrul scenei, întorceau pentru o secundă capul spre ea, unii zâmbeau, alții doar o priveau, după care îi făceau scurt cu mâna și își continuau drumul către cealaltă parte a scenei, făcându-se nevăzuți.
Ea stătea cuminte pe locul ei, privindu-i fără să scoată un cuvânt sau să le răspundă la salut. Nu înțelegea de ce niciuna dintre femei nu îi aruncă măcar o privire. De ce vin și pleacă fără a avea niciun fel de legătură cu ea. Își amintea că, în vis, după jumătatea paradei, începuse să se agite. Aștepta ceva. Sau pe cineva. Să apară și să rămână. Să o privească și să îi vorbească. Își dădu seama că acel cineva pe care-l aștepta era Weber, și nu înțelegea de ce tocmai de la el aștepta o conexiune, acesta fiind persoana care-i dăduse viața peste cap. Cel din cauza căruia se simțea nevoită și hotărâse să plece cât mai curând și cât mai departe.
Confuză și contrariată încă, se sculă cu greu din pat și ieși în salon. Intră în toate celelalte camere, neștiind nici ea ce anume caută. Casa era pustie. Kowalski plecase deja la bancă. Se duse la baie să-și facă toaleta de dimineață și apoi se îmbrăcă să iasă în oraș, chiar dacă nu avea niciun drum de făcut. Își pregăti un mic dejun frugal și își făcu o cafea. Luă o gură din licoarea neagră și fierbinte, mușcă dintr-o felie de pâine prăjită, dar o abandonă pe farfurie. Nu avea stare. O cuprinse o agitație pe care nu și-o putea explica. Se ridică de la masă și ieși în grădină, spunându-și că și Weber trebuie să fi plecat deja de acasă.
Atmosfera începuse să se încălzească deja, însă sub pomi era încă plăcut. Își privi trandafirii și întreaga grădină. Nu avea să îi pară rău după ea. Se îngrijise cum se pricepuse mai bine de flori și de pomi, dar aceștia nu aveau să o țină pe loc. Privind spre gardul care delimita curtea ei de cea a lui Weber, i se păru că vede mica poartă întredeschisă. Se duse spre ea, curioasă. Ceva o trăgea într-acolo.
Străbătu aleea ușor invadată de iarbă, până ce ajunse în dreptul porții. Într-adevăr, aceasta era puțin crăpată. Se gândi că rămăsese neîncuiată de la ultima vizită inopinată a lui Weber, când îl sfidase din geam. Se uită printre gratiile porții. Nicio mișcare. Casa părea pustie. Probabil că a plecat!, își spuse. În loc să închidă și să încuie poarta la loc, o deschise larg și privi mai atent. Nu, nu părea să fie nimeni acasă. Ezită pentru o secundă, după care păși în curtea lui Weber. Ce-ar putea să se întâmple?!
Grădina lui era mult mai frumoasă și mai îngrijită. Mult mai ordonată. Iarba bine tăiată. Totul era impecabil. Ce tipicar! Cu pași din ce în ce mai siguri, păși mai departe, până ce ajunse în dreptul verandei. Urcă cele câteva trepte și duse mâna spre clanță. Nu știa nici ea de ce, dar se aștepta ca aceasta să fie descuiată. Apăsă clanța și, într-adevăr, ușa se deschise. Păși înăuntru fără teama că ar putea fi surprinsă de Weber sau de altcineva. Lăsă ușa deschisă în urma ei, gândind că dacă totuși vă apărea cineva, să se poată retrage cât mai repede.
Curioasă, își continuă incursiunea. Veranda era mult mai mare decât cea a casei lor, mult mai aranjată și mai luminoasă, dar nu-l invidie pentru asta. Deschise și ușa care dădea în casă și păși temerară. Nu reușea să-și dea seama de ce așa, dintr-odată, voia să descopere cum trăiește Weber. În casă domnea o atmosferă ciudată. Nimeri într-un salon cu mobilă veche și pretențioasă, fără tablouri sau alte obiecte decorative. Fără niciun semn că ar locui cineva acolo. Din salon se deschideau două uși: una dădea către birou, iar cealaltă către o altă cameră de primire. Intră mai întâi în birou, sperând ca măcar acolo să găsească un semn de viață. Fu întâmpinată de același tip de mobilier vechi, masiv, un birou imens care ocupa aproape jumătate din încăpere, două fotolii, la fel de impresionante așezate în fața biroului, un șemineu superb și o bibliotecă impunătoare, plină de cărți îmbrăcate în piele. Pe birou toate lucrurile erau așezate într-o ordine desăvârșită. Nici aici nu văzu vreun tablou, vreo statuetă, sau vreo poză. Același iz de muzeu, de cameră și casă nelocuită. Care a fost cândva locuită, deșartă, de care se îngrijea cineva. Ce om ciudat!
Se apropie de bibliotecă, dorind să afle măcar ce preferințe are stăpânul casei în această privință. Așa cum se aștepta, cea mai mare parte a cărților erau de specialitate sau cărți tehnice. Nimic de beletristică. O bibliotecă mai degrabă profesională. Abia în partea din stânga, pe rafturile dinspre birou, observă câteva cărți de istorie și geografie. În încăpere se strecura doar puțin din lumina zilei, irizând prin perdea și creând o atmosferă și mai nefirească. Elina mângâie cărțile de pe raftul din fața ei, pregătindu-se să scoată una la întâmplare, din pură curiozitate.
În aceeași clipă simți o prezență în stânga ei și întoarse capul. Weber, aflat în catul ușii, o privea siderat. Elina se afla chiar în unda aceea de lumină care răzbătea printre draperii, făcând-o pe jumătate ireală. Părea și nu părea acolo. Era sau nu era ea?!
Weber, împietrit de uimire, o privea fără să scoată niciun cuvânt. Cu gura puțin întredeschisă, cu ochii mari și umezi, părea că uitase să mai respire de emoție. Elina îl privea și ea, oarecum amuzată de reacția lui. Nu îl văzuse niciodată astfel pe Weber. Fără replică și fără inițiativă. De când îl știa, era un om de acțiune, care se mișca rapid, care își calcula instant orice gest sau cuvânt, obținând întotdeauna ceea ce dorea.
Când Elina se întoarse cu totul spre el, iar acesta îi putu vedea fața, ochii, începu să își revină, rămânând însă în continuare tăcut. O privea atent, analizându-i fiecare linie în parte, revenind iar și iar asupra ochilor ei mari și frumoși, ca pentru a se asigura că nu e o nălucă. Făcu timid câțiva pași înspre ea, încercând să schimbe unghiul pentru a o putea vedea mai bine. Pe fața lui se perindau tot felul de stări, de trăiri, care mai de care mai intense. Uimire amestecată cu groază și disperare, curiozitate nestăpânită, bucurie și tristețe laolaltă, confuzie și speranță, admirație, ură, iubire…
Elina îl analiză atent pentru câteva minute, lăsându-l să-și savureze surprinderea de a o găsi acolo. Se așteptase la aproape orice, chiar și să dea peste el în casă și să se repeadă asupra ei ca de fiecare dată, numai la acea reacție nu. Se hotărî brusc să profite de buimăceala lui și să se retragă. Se mai uită încă o dată la el, privindu-l drept în ochi, după care se strecură pe lângă el și ieși, fără a o lua însă la fugă. Plecă așa cum venise. Ieși din birou în salon, ajunse în verandă, ieși închizând ușa în urma ei și porni pe aleea spre casa ei. Închise și poarta dintre curți, fără a o încuia însă. Nu mai simțea nevoia să facă asta. Nu mai avea de ce să se ferească sau să se teamă de Weber.
Acesta rămase în continuare locului, uimit, privind în urma ei cum se îndepărtează.
– citește continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
