Pentru cinefili, devine aproape inutil, dacă nu imposibil să mai rezumi astăzi Le Charme discret de la bourgeoisie, antepenultimul film al renumitului Luis Buñuel, al cincilea din “perioada (sa) franceză”, adevărată colecție de capodopere. Pelicula (cu premiera pe 15 septembrie 1972, la Paris) a fost distinsă cu Premiul Palme d’Or la Cannes, iar Jacques Chevallier îl rezuma explicit în 1972: “Oricare ar fi impactul unei replici sau al alteia, al unei scene sau al alteia, pamfletul nu este decât aspectul cel mai evident al operei, ca și partea vizibilă a aisbergului. Critica unei clase – burghezia – este dublată de fapt de critica oricărei societăți bazate pe clase”.
Ce s-ar putea povesti despre acest ingenios amestec de satiră, comedie de moravuri, vodevil cu tentă suprarealistă, poem oniric? Că șase personaje înstărite tot încearcă și nu reușesc să ia masa împreună, deci există șase personaje din marea burghezie, două cupluri și doi celibatari – trei bărbați (Fernando Rey, Jean-Pierre Cassel, Paul Frankeur) și trei femei (Stéphane Audran, Delphine Seyrig, Bulle Ogier) – care nu reușesc să cineze? Nu, mai degrabă să încercăm să spunem cu ce seamănă acest film. Este reflectarea vieţii plate, cu plictisitoare steoreotipii burgheze, pe care preocupările mondene o adâncesc într-o mediocră şi ridicolă lipsă de semnificaţie. Regăsim, aici, în Le Charme discret de la bourgeoisie, două motive buñueliene, indisociabile: blocajul și repetarea; gustul cineastului pentru „discul zgâriat”.
Urmărite de blestem, cele șase personaje trebuie – mereu – să-şi amâne agapele. De fiecare dată, imprevizibilul le perturbă planurile. Filmul devine, parcă, o suită de încercări repetate și ratate de a ajunge la un punct convergent între nevoia primară de a se hrăni și un ritual social: o cină. Există, de nenumărate ori, un factor perturbator (doliul, anumite pulsiuni sexuale sau unele manevre militare) care aruncă totul într-un joc continuu între frustrare și uimire; de exemplu: musafirii care stau la masă sunt întrerupţi de o armată care face manevre militare, apoi află că sunt doar personaje într-un spectacol, deci nu pot cina împreună. Alternând planurile epice, combinarea realului cu imaginarul, formează în final o parabolă în care narațiunea se desfășoară pe două planuri. Totul se află la dispoziția întâmplării, nu există o logică. Orice evidență logică e negată de alta fantastică și invers. Vizitele, petrecerile, scenele de adulter sunt, de fapt, viciile de care e minată societatea asupra căreia țintește filmul.
Buñuel începe prin a prezenta realitatea plată (sosirea unui cuplu la amicii lor pentru serată: lumea se dezbracă, se bea vin, se mai schimbă câteva banalități), totul pare destul de palpabil, apoi ne duce într-o zonă a fantasticului (visul, moartea, spectrele). E mai degrabă o progresivă alunecare spre o inversare bruscă. Această bizară neputinţă duce la defulări onirice, din care Buñuel construieşte o comedie-pamflet cu principală miză antiteza dintre așa-zisa respectabilitate a celor din înalta societate şi trivialul existenţei lor reale. Acest magician rafinat, Buñuel, își deturnează mereu spectatorul pentru că păstrează mereu un „colț” în care aduce imprevizibilul. Își meșterește atât de bine planul, încât spectatorul se va trezi, fără să se fi așteptat, cu surpriza în față, apoi se trece lejer la scena următoare. În fapt, cineastul spaniol descrie cu acuitatea spiritului şi cu un umor extraordinar toate aceste dineuri de o sută de ori întrerupte, aceste acte sexuale dezordonate, acest apetit pentru bani, această luptă pentru a păstra aurul și puterea. Sub aparența acelui «air de rien» fals, Buñuel pune în scenă totul cu multă rigoare și precizie. Acolo unde pare să se mulțumească doar cu însoțirea personajelor sale, el face mult mai mult – permite un subtil joc de focalizare.
Așadar, realizatorul descrie ritualul social din exterior (anumite tipologii în mediul lor), dar și din interior (schimburile dintre membrii acestor adunări). Pelicula devine, prin întreruperile succesive, un tunel sinuos, o veritabilă noapte de coșmar căreia îi corespunde perfect imaginea realizată din spatele parbrizului unei mașini care rulează pe un drum de țară. Treptat, filmul ajunge să se scufunde în lumea oniricului. Nimic nu pare aici autentic, totul este mimat. Non-acţiunea, tăcerile lungi care ascund vidul, mimarea eleganţei, „farmecul discret” care încearcă să scufunde locurile comune ale unei vieţi inexpresive, devin punctele de sprijin ale inautenticului.
Pornind de la o realitate solidă, zguduită în mod regulat de bizarerie (vezi priveghiul dintr-un han), pelicula este treptat străpunsă de povești de vise – un personaj secundar, întotdeauna un soldat, întrerupe masa și vorbește – până când totul se transformă într-o ștafetă neîntreruptă de coșmaruri. Fiecare episod fantezist din această suită dezvăluie fantasmele personajelor, repercusiuni asupra inconștientului. În această cursă cu obstacole pentru un act elementar (mâncatul) regăsim nota de nonconformism care a devenit o trăsătură a cineastului. Este bine știut că explorarea visului, experimentarea dicteului automat, mutat printr-un straniu paralelism în imaginarul vizual – au fost trăsături tipic suprarealiste în prima perioadă a creaţiei lui Buñuel.
În această veritabilă colivie cu tipologii, căutăm înțelegerea unei obișnuințe/habitus, dar prin reluarea unor interminabile amânări. Existența devine o eternă întoarcere către sine. Acele ruperi contrafăcute au rolul de a scoate la iveală pulsiunile primare care zăceau în anticamera politeții poleite. Revăzând astăzi filmul, identificăm o linie dreaptă care traversează sinuozitățile: povestea lui Don Rafael (Fernando Rey). Din această istorioară, Buñuel își trasează pilonul narativ al filmului. Ambasadorul unei ipotetice republici bananiere (Miranda/o posibilă Spanie franchistă) este furnizorul de cocaină în valize diplomatice; acesta e amenințat de un tânăr rebel din țara sa. Masculul dominator, șeful găștii, care se culca pe ascuns cu soția amicului său, Thévenot e tipul «animalului suprem». Abuziv, ofensat de un colonel (admirabil interpretat de Claude Piéplu), Don Rafael scoate din vestă un revolver și îl împușcă.
Apare întrebarea: Care este fondul acestei angoase din acest prelungit coșmar? Se impune conștientizarea ieșirii din așa-zisul cod al bunei-cuviințe, desființarea falsului protocol. Falsa conversație e dată cu un lac care se sparge la prima divergență de opinie, iar adevărul nu mai poate fi negat. În fond, Le Charme discret de la bourgeoisie nu prezintă o acuzație contra burgheziei (chiar dacă rebeliunea e periferică și e percepută în filigran), ci împotriva unui cod social autonom, pe care doar o grupare de tip «comando» l-ar putea elibera, căci în eliberare regăsim „farmecul discret”.
Regia: Luis Buñuel
Scenariul: Luis Buñuel, Jean-Claude Carrière
Imaginea: Edmond Richard
Montajul: Hélène Plemiannikov
Decorurile: Pierre Guffroy
Distribuția:
Fernando Rey – Don Rafael Acosta
Paul Frankeur – M. Thévenot
Delphine Seyrig – Simone Thévenot
Bulle Ogier – Florence
Stéphane Audran – Alice Sénéchal
Jean-Pierre Cassel – Henri Sénéchal
Julien Bertheau – Mgr Dufour
Claude Piéplu – Colonelul
Michel Piccoli – Ministrul
Durata: 102 min
Data premierei: 15 septembrie 1972 (Paris)
Premii :
Premiul Méliès (1972)
Premiul Oscar pentru „Cel mai bun film străin” (1973)
Citiţi şi
Anatomie d’une chute / Anatomy of a Fall
What’s Love Got to Do with It?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
