Nu mai ştiu unde am citit că o amintire, oricât de neînsemnată şi de trecătoare ar fi, te poate preface în altă fiinţă, în altceva. Din acest motiv, uneori, nu vrem să ne mai gândim la nimic din ce a fost. Preferăm să dăm totul jos, ca pe o cămaşă care s-a demodat. Pentru ca amintirile să nu ne schimbe. Să nu ne împiedice să fim cine am devenit, între timp.
Cămaşa asta din trecut am îmbrăcat-o din nou, după aproape 10 ani. În timp ce îi încheiam nasturii fără grabă încercam să scormonesc în memorie după locuri, feţe şi culori netranspuse digital. După o poveste de la începutul acestui veac. Ne-am întâlnit fără motiv, aşa cum ne-am despărţit fără ceartă. Mai corect ar fi să spun că, la un moment dat, ne-am „pierdut din vedere”. Până a doua zi sau până altădată.
Un optimist ar fi de părere că, pentru două persoane menite să rămână împreună, destinul va găsi mereu o cale. Eu însă cred că sincronizarea e totul. Că trebuie să vorbeşti, să te mişti, să fii atent, să nu scapi momentul. Se duce şi povestea odată cu el, ca nisipul printre degete. Iar viaţa nu devine altceva decât o succesiune de vorbe rămase nerostite şi de fapte uitate nefăcute.
„Altădată” acela venise acum, într-o cafenea fără lume, cu fotolii crem şi măsuţe rotunjite. Îmi lăsasem acasă ochelarii şi mă înălţasem pe tocuri. El zâmbea ceva mai adânc în jurul ochilor. Am vorbit doar eu, repede şi tare, cum fac de câte ori mi se pare că e nevoie să umplu goluri de suflet. Despre oamenii pe care i-am pierdut, despre maturizare, despre frică. Despre noi, nu.
La sfârşit mi-a dat o poză. Decolorată de soare, ca şi când cineva o agăţase undeva afară şi apoi o uitase. Era o spălătorie de maşini cu firma la vedere: “Elefantul albastru”. O fată purtând un maiou decoltat, verde cu galben, şi pantaloni scurţi, desculţă, uda o maşină cu furtunul. Avea cozi împletite, una desfăcută la un capăt, şi râdea cu toată faţa fără să-i pese de cameră. “Locul nostru nu mai e, dar am găsit fotografia asta”, mi-a zis el.
La “Elefantul albastru”, locul “nostru” de la începutul acestui veac, am ajuns într-o vară aprinsă prea curând şi terminată prea abrupt. Era o spălătorie automată, introduceai fise într-un aparat şi mânuiai furtunul cum voiai. Îmi amintesc că el răsturnase toate monedele din portofel şi, de câte ori se termina apa, venea şi mai punea una. Eu stăteam chiar lângă aparat, mă aşteptam să-mi ceară să-l ajut, dar n-a făcut-o. Îmi tot povestea, se apropia de mine, lua o altă monedă, se îndepărta iar. Am realizat că era atât de obişnuit să fie singur, încât operaţia asta devenise un automatism. Şi am găsit oportun ca, între două fise, să-i spun că-l iubesc.
A rămas că ne mai vedem a doua zi sau altădată. Cred că trebuia să zic ceva, dar nu mi se părea că mai e vreun gol de umplut. Am plecat cu poza în mână. “My girl” avea scris pe verso, în colţul din dreapta sus, cu cerneală albastră devenită, în timp, indigo. În succesiunea de lucruri rămase nespuse sau nefăcute care e viaţa, venise să-mi dea fotografia. Să-mi confirme că povestea de care nu am mai dorit să-mi amintesc ca să nu mă împiedice să fiu eu a existat cândva. Chiar dacă noi doi, la un moment dat, ne-am pierdut din vedere. O poză cu o fată ţopăind într-o spălătorie de maşini, purtând un maiou fistichiu, galben cu verde. Aveam şi eu unul la fel cândva, pe la începutul acestui veac.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Împreună până se va face târziu în noi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
