A venit cu covrigi.
Nu în coadă. În pungă. Proaspeţi, calzi, parfumaţi, presăraţi cu mac şi susan. Abia ieşiţi din cuptorul celei mai sofisticate brutării din oraş. Mai lungi decât antebraţul meu. Ieşeau pe jumătate din pungă. Abia îi căra, sărmanul. Nu erau grei. Erau doar prea lungi pentru pungă.
A fost prima noastră întâlnire faţă în faţă. Ne cunoscuserăm pe net. Din pură coincidenţă. Accept de prietenie – cerută de el, desigur -, eu nu o cer masculilor virtuali decât în cazuri de excepţie, când văd un nume pe care ştiu cu siguranţă că l-am cunoscut cândva, fost coleg sau rudă, în rest… ignor toţi „doritorii” din Navy sau Marine USA şi alţi indivizi suspecţi.
El nu mi s-a părut deloc suspect. Am început să conversăm. Inteligent, cultivat, bine informat, nu agramat ca mulţi alţii… dimpotrivă. Şi uite-aşa, dintr-una-ntr-alta, m-am pomenit cu declaraţii de dragoste necondiţionată, pe viaţă, cu confesiuni, m-am prins în joc, ştim jocul, cine nu intră-n horă nu ştie să joace, în fine… Pe scurt, ne-am schimbat şi adresele de e-mail şi numerele de telefon şi ne-am încins în horă…
Întâmplarea a făcut ca eu să am o deplasare în oraşul lui. Altfel, foarte probabil că nu ne-am fi văzut niciodată. Nu din cauze de timp sau spaţiu. Nu din cauze personale. Suntem amândoi single la ora actuală şi lipsiţi de obligaţii majore. Nu! Ci din cauză că e SĂRAC!
Da, aţi citit bine! În Anno Domini 2016, într-o ţară occidentală, e sărac lipit. Trăieşte cu maică-sa într-un apartament de două camere, undeva pe la periferie. Divorţul l-a lăsat în pielea goală. Lucrează, are serviciu, nu umblă brambura şi nu are vicii costisitoare. Două împrumuturi la două bănci diferite îl ţin pe picioare pentru a-şi acoperi traiul zilnic, renovările strict necesare locuinţei în care se mutase după divorţul devastator, şi medicamentele maică-sii care, din pensia ei de ajutor social, ar fi ajuns de mult pe străzi.
În virtutea realităţii şi a sincerităţii lui, ştiu aceste lucruri. Nu. N-am păşit în apartament şi nu i-am cunoscut mama vârstnică. Mă imploră să fac gestul, măcar să văd unde stă, să beau o cafea cu ei la masa din bucătărie. Am refuzat instantaneu, instinctiv. În schimb, l-am invitat la mine la hotel, măcar să ne vedem o dată.
Hotelul unde stăteam în deplasarea de weekend era, dacă nu de super-lux, sigur de lux. În zona centrală a metropolei, înconjurat de mai toate obiectivele arhitectonice, artistice şi turistice. Pe profilul iubitului virtual văzusem poze, nu arată rău, dimpotrivă, chiar chipeş, cu ochi mari, căprui, un zâmbet şăgalnic… puţin cam chel, dar asta nu-i bai, că dacă şi prinţul William e aproape chel, tânăr fiind, nu mai e o problemă, nu? Plus că-mi trimitea, zilnic selfies însoţite de cele mai minunate muzici şi poezii posibile, unele existente, altele compuse de el, deci fizic nu mă aşteptau surprize.
M-a sunat când a ajuns la recepţie şi am coborât. S-a ridicat, stângaci, echilibrandu-şi covrigii într-o mână şi în cealaltă micuţa geantă de voiaj . Nu ar fi avut nevoie de ea, de fapt, venea doar de la periferie, nu din altă ţară, dar o adusese ca să mă impresioneze.
Ne-am privit, pentru prima oară, pe bune. Ne-am dat mâna, am surâs şi l-am invitat în cameră. Privea în jur cu ochii unui copil uimit. I-am oferit unul din fotoliile rococo şi s-a aşezat, stingher, parcă temându-se să nu strice, să nu dărâme ceva.
Mi-a înmânat covrigii, cerându-şi scuze că nu şi-a permis să-mi aducă altceva. Mi-ar fi adus braţe pline de trandafiri, trandafirii pe care timp de o luna mi-i trimitea în poze zi de zi, dimineaţă, la prânz şi seara, însoţiţi de melodiile frumoase şi poeziile romantice. I-am mulţumit, sincer, rugându-l să-şi ia covrigii înapoi. Nu a vrut. Îi cumpărase pentru mine.
A îngenuncheat în faţa mea şi mi-a sărutat mâinile. Mi s-au înroşit obrajii până la urechi. Nu ştiam ce să cred, ce să simt. Brusc, mi se făcu frică. Luasem un necunoscut în cameră. Orice se putea întâmpla. Nu făcusem niciodată ceva atât de imbecil şi de negândit. Situaţie nouă pentru mine. S.O.S. Cum procedăm acum? Am aruncat o ocheadă fugară telefonului de pe noptieră şi doar la vederea lui m-am liniştit. Iar iubitul virtual, devenit realitate, nu făcea impresia unei bestii violente. Cu blândeţe i-am atins umerii, rugându-l să se ridice din genunchi. S-a ridicat, înalt şi suplu şi cu ochii căprui înceţoşaţi înfipţi în ochii mei, m-a îmbrăţişat şi a început să mă sărute. Ne-am sărutat, întâi timizi, apoi din ce în ce mai pasional. Pentru câteva momente, uitasem de spaimă, de panică, de S.O.S. M-am desprins uşor şi l-am rugat să plece. Părea şocat. Aproape lăcrima. Ar fi vrut şi sex. Ar fi vrut să înnopteze cu mine, în hotelul meu. I-am explicat, cât puteam de civilizat, că asta nu e posibil. Şi l-am dat pe uşă afară.
A plecat. Fără comentarii. Frumoşii ochi căprui mi-au aruncat o ultimă privire de căţel deznădăjduit. Am auzit uşa liftului închizându-se. N-a trântit-o.
Cu gustul sărutărilor încă pe buze, m-am aşezat pe patul imperial şi am rupt o bucată de covrig aromat. Molfăind-o, absentă, doar un gând mă bântuia: crema mea de faţă costă mai mult decât salariul tău pe trei luni. Cum adică, dragostea vieţii tale?
A venit cu covrigi. Nu în coadă. În pungă.
Guest post by Daffodil
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
