Ne asumăm cu nesperată tăcere tot ce se întâmplă în jurul nostru, chiar dacă facem diferenţa, chiar dacă discernem, între arhicunoscutul binom bine/rău. Interesul nostru primează în faţa oricărui sistem valoric. Până la urmă, atâta timp cât X sau Z crede despre tine că eşti într-un anume fel, spre pozitiv să zicem, şi tu eşti conştient că ţi-ai încălcat de nenumărate ori codul tău (ceea ce tu crezi că ar reprezenta binele şi frumosul), nu te vei putea abţine să nu intri în filmul său despre tine.
Vei arunca adevărul despre tine la coş în favoarea unei percepţii care te onorează, care îţi stimulează orgoliul. În fond, societatea actuală „cultivă” un anumit cult al eului. Noi suntem cei mai importanţi. Noi contăm. Am trecut cu uşurinţă de la ideea: „omul centru al universului” la stadiul de „Eu – centru al propriului eu”.
Confortul este o viclenie a timpurilor noastre
E multă tristeţe acumulată în această poveste modernă despre individ. De aici se înrâuresc o groază de conflicte de care suntem conştienţi mai mult sau mai puţin. Utilizarea abuzivă a cuvântul „confort” şi sintagma deja popolară „de a ieşi din propriul confort” demonstrează cât de înstrăinaţi am ajuns să fim faţă de societate şi faţă de normalitatea de a fi om. Confortul tău (tradus prin lucruri de care te înconjori) este doar o extensie a principiului „Eu – centru al propriului eu”. Confortul înseamnă o distanţare faţă de celălalt care se reduce doar prin logica interesului. Am un interes să ies din confortul meu să te ajut pe tine? Păi, logic îmi pun întrebarea: „Ce-mi iese din afacerea asta?”. Această realitate nu relevă o normalitate de a fi om, ci o normalitate a zilelor noastre. Evident, interesul personal există! De ce însă nu putem raţionaliza în mod inteligent interesul, astfel încât din interesul nostru să se mai nască câteva interese în mod colateral. Adică să construim în loc să distrugem. Cred că ce vreau să zic este mult mai bine scris de Mihai Eminescu: „Inteligenţa adevărată nu are nevoie de viclenie”. Confortul este o viclenie a timpurilor noastre. Ne-am convins, nu ştiu prin ce mijloace, că el este calea. Cu adevărul şi viaţa rămâne să ne luptăm în momentul în care contabilitatea personală începe să înregistreze un număr mult prea mare de absenţe, eşecuri şi lipsă acută de sentimente.
Tăcerea vorbeşti unei urechi ce ascultă
Suferinţa poate fi integrată într-o paradigma raţională, atâta timp cât este înţeleasă pentru ce este. Adică suferi şi accepţi acest fapt, suferi pentru că X sau pentru că Y lucruri sau chestii ţi s-au întâmplat şi te-au marcat. Eşti conştient că nu poţi fugi din punctul acesta, chiar dacă şovăi ceva timp prin spaţii străine. Să nu suferi deloc înfăşurându-te la nesfârşit cu „foi de ceapă” nu face prea multe parale. Aici nu mai vorbim despre un sistem de apărare bine pus la punct, aici vorbim despre frica de a fi om până la capat cu bune şi rele. Confortul, eul penumatic, idiosincrasiile de tot felul sunt doar aceste foi de ceapă care acoperă miezul omului.
În loc ca acest miez să iasă la iveală, el se încolăceşte şi mai mult într-un cocon care îl sufocă. E prea multă tăcere şi foile de ceapă nu fac decât să ne construiască din timp un culcuş funerar care scrie cu majuscule: „Aici, pe vremuri se odihneau oamenii”. E prea multă tăcere în jur şi văd cum nimeni nu se odihneşte cu adevărat. Să învăţam să ascultăm tăcerea!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Automatizarea porților înseamnă siguranță și confort
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
6/24 sau drumul de la Dificultate la Excelență
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
