Am fost antrenată de mică pentru performanță. De pe la 6 ani. Când copiii ieșeau la joacă, eu eram la antrenament. În loc de tabără, eu eram în cantonament, iar în timp ce vecinii mei se jucau pentru că așa voiau, eu jucam pentru că așa trebuia. Mi se spunea că totul avea o finalitate. În loc ”să pierd vremea jucându-mă, voi ajunge campioană și voi pleca în străinătate”. Și am ajuns, după vreo 6-7 ani de muncă, stres, emoții și o tonă de critici primite de câte ori nu câștigam. Și nu câștigam mereu … căci, deh, e un singur câștigător și restul învinși, așa-i viața. Și chiar dacă am și câștigat de multe ori medalii, la concursuri naționale, dar și internațional, tot nu m-am simțit învingătoare. Din tot parcursul meu sportiv nu țin minte decât înfrângerile și prea puțin victoriile. Poate pentru că erau mai puține, poate pentru că se punea accentul mai puțin pe ele. Și, din păcate, aminitirle mele nu sunt despre bucuria jocului, ci despre presiunea imensă așezată pe umerii unei fetițe care auzea permanent un „trebuie” categoric.
Și pentru că atunci când ești copil absorbi ca adevăr absolut tot ce ți se spune, treptat am ajuns să mă identific cu ce făceam. Dacă nu câștig, nu sunt bună de nimic. Mă și pedepseam, nu mâncam înainte de concurs de emoții și nu mai mâncam nici dacă pierdeam, mi se părea că nu merit. N-am știut că eu am și altă dimensiune decât succesul sau insuccesul sportiv. Am crezut că asta sunt. Și am luptat cu adversarii mei, dar mai ales cu mine, fără să știu că fiecare avem o limită pe care oricât am vrea, nu o putem depăși și care nu are legătură cu cine suntem și nu ne definește.
Astăzi sunt convinsă că performanța se obține punând cuvântul “trebuie” în dreptul altor principii, mult diferite de ceea ce mi-a fost insuflat mie în copilărie, și anume:
1. Nu comparația îi face pe copii și nici chiar pe adulți să performeze, ci ambiția de a persevera în a fi mai buni decât au fost ieri;
2. Ca să performeze, atât copiii, cât și adulții, trebuie să descopere ce le place. Pentru că performanța înseamnă 1% talent și 99% transpirație și e cam greu să transpiri mult făcând ceva ce nu-ți place;
3. Încrederea nemărginită în propriile puteri este ingredientul secret. Un copil ajutat să aibă încredere în sine va fi un adult ce va muta munții din loc;
4. Visul trebuie conturat, exact ca ținta ochită de arcaș, apoi urmărit cu consecvență. Dar atenție, copilul trebuie ajutat să își identifice propriile vise și nu să îi fie proiectate visele neîmplinite ale părinților;
5. Nimeni, nici chiar părintele sau profesorul, nu are dreptul să taie aripile copiilor.
Așadar, dragi părinți, ajutați-vă copiii să devină niște adulți fericiți. Faceți-i să-și conștientizeze calitățile, dar, cu blândețe, și lipsa unor abilități. Sprijiniți-i să folosească ce au, nu să dezvolte ceva ce nu le va fi niciodată propriu. Învățați-i să se bucure de micile victorii, nu să se cramponeze de marile înfrângeri. Iar dacă nici voi nu ați fost învățați aceste lucruri când erați copii și acum încă mai luptați în marile războaie cu voi, aflați că nu este niciodată prea târziu să depuneți armele și să vă luați timp pentru pace și fericire.
Vă spune toate aceste lucruri o fetiță de 36 de ani, ce a învățat că pentru a fi un bun părinte pentru copiii săi și un bun pedagog pentru ai altora, trebuie mai întâi să fie un bun părinte și un bun pedagog pentru copilul din ea.
Mădălina mai scrie și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
