Nu te poţi pune de-a curmezişul în fața destinului. Lucrurile se întâmplă cu atâta precizie, că par planificate de mult. Şi poate chiar sunt, iar noi numai dansăm un dans ai cărui paşi sunt minuţios studiaţi înainte, astfel că nicio greşeală, nicio abatere de la schema stabilită, fie şi de un milimetru, nu sunt posibile.
Sunt măritată. Fără copii. Chestiune de destin, în caz că e careva curios.
Într-o zi, căutam pe internet o adresă. Şi căutările m-au adus în google maps, apoi în street view, ca să mă lămuresc exact unde trebuia să ajung. Imaginile stocate acolo au diferite vechimi, unele chiar şi 6-7 ani, mai ales dacă sunt din oraşe mai mici sau ale unor străzi lăturalnice. Mă lămuresc cu ce mă interesa, însă, fascinată să revăd oraşul aşa cum era în urmă cu câţiva ani, navighez în continuare, căutându-mi propria casă. Şi o găsesc. Data oferită de google mă întoarce în timp cu 3 ani, exact cu un an după căsătoria mea. În faţa porţii noastre, parcată maşina soţului. Nu-i văd numărul, dar o recunosc uşor – avea atunci nişte abţibilduri caraghioase pe toate patru portierele. Portiera din dreapta faţă deschisă şi, sprijiniţi de maşină, o pereche se sărută.
Încep să tremur şi să dau zoom ca nebuna, însă feţele celor doi sunt blurate, iar imaginea este, oricum, prea mică. Totuşi, ţinând seama că sunt sprijiniţi de maşină în interiorul portierei deschise şi analizând după costumul în carouri al bărbatului – costum pe care, Doamne!, îl ştiu atât de bine, căci eu l-am cumpărat – deduc descompusă de un fior amar că bărbatul acela este soţul meu, însă femeia, cu siguranţă, nu sunt eu. Sucesc fragmentul de imagine pe toate părţile – probabil căutând ceva care să-mi infirme cruda concluzie – însă degeaba. O studiez cu atenţie şi observ că femeia are un păr blond, lung şi buclat şi o geantă mare, în dungi colorate. E atât de mare, că se vede chiar bine. Cine să fie această femeie? De când mă înşela soţul meu? Oare o mai face şi acum? Oare în tot acest timp a avut câte o amantă? Sau chiar mai este împreună cu femeia asta? Întrebări la care nu am un răspuns. Încerc să fac un efort de memorie, să-mi aduc aminte de orice femeie care a interacţionat de-a lungul timpului cu el, însă mintea surescitată nu se poate concentra, aşa că nu găsesc absolut nimic. Sunt complet răvăşită de această descoperire. Întâmplare? Coincidenţă? sau… Destin? Nici nu mai contează.
Problema este că nu ştiu cum să procedez, dacă să-i spun direct şi să-i arăt imaginea sau dacă să nu zic nimic şi să-l urmăresc cu atenţie, poate se dă de gol. Deşi, prezentul nu este obligatoriu să-mi poată confirma ceva din trecut. Aşa că aleg drumul cel mai scurt şi mă hotărăsc să-i spun. Însă nu faţă în faţă, îl abordez pe telefon. Şi începe sarabanda SMS-urilor… până mi se termină creditul. El se apără insistând, mai întâi, că nu e el, e altcineva, cum pot să-l bănuiesc de aşa ceva, apoi insistă că, de fapt, şi-a amintit, e el, dar e cu mine, cu ocazia carnavalului, ce, ai uitat că ai o perucă blondă? Simt că leşin şi nu mai am cum să-i dau replica. Şi e urgent, dacă nu îi răspund acum, explodez. Noroc că ştiam cum se face ultrarapid o încărcare online de la compania asta şi imediat mă apuc de scris, furibundă. Nu pot să-l sun, că ar însemna numai să urlu, fără cea mai vagă urmă de coerenţă; mă simt ca o fiară sfâşiată. Care carnaval? Cel din februarie, nu? Însă poza e făcută în mijlocul lui iulie, apare data clar. Plus că eu nu am o asemenea poşetă, nu am şi nu am avut vreodată. Detalii, nu? Pauză. Nu mai primesc nimic timp de câteva minute. Eu fierb. Şi apoi îmi vine şi lovitura de graţie:
„Îmi pare rău… că ai aflat aşa. Divorţăm când vrei.”
Citiţi şi
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Tu ce faci când te doare ceva?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
