Care este modelul vostru în viață? era subiectul unei lucrări de control prin clasa a 4-a. Răspunsul corect era: tata. Eu am răspuns, în ordine : Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu și nicolae ceaușescu. Vă dați seama? Toți trei olteni, ca bunicii mei. Toți trei trădați de cei în care aveau cea mai mare încredere, toți trei executați. Era anul 1968 și românii credeau că au dat peste un lider de proporții cosmice. S-a dovedit a fi un tiran de cea mai joasă speță. O opincă care s-a instalat pe grumazul unei națiuni anesteziate de spaimă. Rușii la hotare! Davai ceas și ura contra ocupantului sovietic erau încă vii în mentalul colectiv. Un naționalism exploatat apoi de o securitate din ce în ce mai inteligentă, a făcut restul.
Foto: Vassilis Tangoulis
Lebăda de Saint Saens. O vedeți trecând peste apele fantomatice? Închideți ochii și urmăriți unda rămasă în urma ei. Este viața voastră. Perfectă. Netulburată. Respirați profund și deschideți ochii. Unda va persista pe retină câteva secunde. Suficient cât să va încarce cu pace și liniște. Închideți calculatorul și duceți-vă în sala de ședință. Intenția voastră inițială, ca să-l asasinați pe directorul financiar, care vă face zile fripte, se va diminua semnificativ. Tot cretin rămâne, dar cel puțin nu-l veți mai urî ca înainte.
Jos Coposu! Jos legionarii! Nu vrem Kent, nu vrem valută, Petre Roman este idolul femeilor de la Apaca! Dacă nu m-a lovit damblaua atunci, privind prin sticla mincinoasă, manipulată de oameni mincinoși, în primele luni de după revoluția de la Timișoara, este și pentru că mă lăsasem de fumat cu ceva vreme înainte. Am simțit direct în față, ca un pumn, ura aceea. Mineri fugărind niște nefericiți nebărbieriți prin piața Universității. Nu înțelegeam nimic. Păi, oamenii ăia din valea Jiului, au fost călcați în picioare de regimul comunist, de securitate, ca tot poporul român, cum naiba nu văd ce li se întâmplă? Iliescu! Iliescu! Nu ne vindem țara! Un val de ură inundă România. Nu găsesc nici un sprijin în preajmă. “Doctore, vino cu noi la București, să stârpim agenturile străine”.
Cavatina lui Stanley Myers și imaginile orășelului industrial dintre munți, din Deer Hunter, un film lung și plicticos pe alocuri, mă urmăresc cu obstinație. Jiul negru, ca hainele cernite ale văduvelor minerilor îngropați sub cărbune. One shut. One shut! După atâția ani și la atâtea mii de kilometri distanță, pistolul pus pe masă în fața mea, mi se pare la fel de real ca atunci. Poți să ierți. Nu poți să uiți. “Avem răniți la Universitate, doctore, trebuie să vii cu noi”. Bâte, cozi de lopeți, provizii, încărcate în camioane, spre gara din Petroșani. Disciplină și organizare militară. „Unde naiba vă duceți, amărâților, nu vedeți că sunteți manipulați, ce să căutați voi la București, va fi o rușine pentru România”. Poza regelui Mihai, decupată dintr-un ziar, alături de Proclamația de la Timișoara și manifestul Partidului Național Liberal zac neatinse în sala de așteptare a cabinetului, rămasă pustie în arșița din Iunie. Și inutile. O disperare insuportabilă. O rușine care atârnă și azi de picioarele românilor. A ajuns până aici, o simt în discursul politicienilor francezi. Micul Paris de pe malul Dâmboviței, făcut harcea parcea de un lider sindical din Valea Jiului. Și de ură. În spate, umbra hâdă a naționalismului securist, crescută pe gunoiul pus de ruși, peste primăvara de la Praga, din ’68. Iliescu apare, soarele răsare!…
Radetzky March și sala în picioare. Îmi vine să mă ridic din fotoliu. Bat din palme și simt că toată răfuiala aia cu sistemul și ura care nu mă mai atinge, s-au încheiat. Bunicul meu conducea nave pe Dunăre până la Passau, pentru o companie franceză. Când strângea niște bani îi trimitea acasă bunicii, care cumpăra pământ. Bunica era șaman în satul de la Porțile de Fier. Desfăcea de descântece și moroi și înțepa splina la vacile care se dedulceau la lucernă. Avea vreo 50 de fini. Bunicul era poet, avea ochi albaștri și uniformă de marinar. Câștiga bine. Păstra și pentru el ceva, ca să bea șampanie cu curvele la Viena și să joace la cazinou. A murit sărac. Pământul a fost confiscat. Curvele au murit de bătrânețe sau de sifilis. Am descoperit Viena după o jumătate de veac și sufletul meu a rămas acolo. Mareșalul Radetzky a fost un reacționar, așa ne-au învățat la școală. Strauss are altă versiune.
Domnul doctor este în greva foamei? întreabă vocea din telefon. Nem tudom, nem, nem, răspunde tanti Roszi, menajera lui domn’ doctor. Nem greva aici. Domn doctor la spital. Tanti Roszi este apolitică. Nu urăște pe nimeni. Face supă de chimen pentru domn’ doctor. Și-i calcă cămășile. Domn’ doctor, citește, ascultă muzică. Pe dinafară totul pare normal. Domnul doctor face o grevă de care nu știe nimeni. Protest mut împotriva urii și a manipulării. Sângerare în singurătate. De ce au tras la Timișoara? Doar știau că trag în oameni obișnuiți. Nu era nici un agent străin acolo. Or fi fost în prima zi. Apoi au împușcat la rând, pe toată lumea, copii și maturi. Români ca și ei.
Dies Irae. Acordurile lui Mozart se prăvălesc din înaltul cerului. Mânie de îngeri. Geniu erupt vulcanic peste micile patimi. Nu există frustrări care să reziste acestei erupții. Salieri. Invidie. Ură? O groapă comună, ca și canalul în care au aruncat cenușa morților, dar sufletul nostru salvat de acordurile dumnezeiești. Cum poți să reziști tentației de a te ridica peste dorința de a pedepsi? Răzbunarea se diluează sub acordurile lui Mozart.
Ați văzut ce s-a întâmplat ieri la New York? Sunt încă pradă unor emoții contradictorii. Avioanele lovind turnurile. Am văzut oamenii ăia sărind în gol. Apoi prăbușirea, care părea că nu se mai termină. Huruitul sinistru. Ce au simțit cei care se aflau încă în birouri sau pe scări? Am încercat să îmi imaginez teroarea imensă și am înmulțit cu o mie. Și m-am cutremurat. “Dă-i dracului de americani. Își merită soarta. Ei ce-au făcut la Belgrad?”. Îi cunosc pe oamenii ăștia. Sunt medici, farmaciști, până în clipa asta, încă prietenii mei. Nu-mi vine să cred că aud asta. De unde atâta ură? În turnurile alea erau oameni, ca și la Belgrad. Aceeași durere. Cum poate plăti cineva, nevinovat, pentru o altă durere pe care nu o cunoaște? Rămân țintuit. Plec și închid ușa după mine. Eu nu încap în ura voastră. Belgrad, București, New York, Ierusalim, mi-e totuna. Omar Khayyam mi-a fermecat adolescența, Califul și cele o mie una de nopți ale Sheherezadei lui mi-au sporit imaginația de o mie de ori. Într-o zi, prin 1967, tata mi-a spus o poveste despre niște oameni care se numeau Moshe Dayan, Golda Meir, faptele lor și un popor care-și căuta țara promisă de Dumnezeu. Curcubeul pus pe cer după Potop, a fost o propunere de pace, unilaterală. Cât au ținut oamenii cont de asta, se vede pe scroll, la breaking news! În fiecare zi.
Cînd am aflat despre acordul de la Camp David , în 1979, am sperat că se poate. Marșul triumfal al lui Verdi, marșul unității italiene, iată-l prezent pe peluza de la Casa Albă. Iacov și Ismael. Chiar dacă unul dintre ei era un terorist declarat în toată lumea civilizată. Sângele stă între ei și astăzi. Dar atâta ură ca în acești români, aflați la mii de kilometri distanță de Kilometrul Zero, este inexplicabilă. Acești români care continuă să mă surprindă prin tenebroasele unghere sufletești care răzbat la lumină dintre bancurile lor suculente, chermezele câmpenești cu mici și bere, micile stupizenii inofensive, debitate la cafeaua de dimineață prin birouri și camere de gardă.
Imperialul lui Beethoven – asta ascult în mașină când mă prinde oboseala. Eroic. Solemn. Îmi redeșteaptă mândria și reflexele. Mergeam spre București, pe Valea Prahovei. La un moment dat văd un panou cât casa cu imaginea unui bătrân, pe care scria că cineva i-a furat pensia. Mai încolo alt panou la fel de mare, cu o doamnă căreia i se furase salariul. După care panourile s-au succedat până pe la Ploiești cu copii cărora li s-a furat educația, alții care au fost păgubiți de sănătate, bucuria de a trăi, fericire și alte asemenea. O țară plină de durere, mi-am zis! Totuși stabilă în ciuda crizei financiare. Apoi a urmat o nebunie incredibilă, cu referendum de destiuire, parlamentari cumpărați la kilogram, numărători mincinoase de voturi, morți puși pe liste, acuze de o parte și de cealaltă, frisoane prin cancelariile NATO, mătușa Merkel făcută jumări, unchiul Sam nervos de bună seamă și jumătate de nație urând cealaltă jumătate, în funcție de participarea sau nu la vot. A fost răbufnirea de ură care m-a dezrădăcinat complet. Urâți-vă cât puteți, fraților, că eu mă duc. Mai bine umilit de străini, decât călcat în picioare de voi, la mine acasă! În nebunia voastră nu mai știți nici măcar câți mai suntem! Plecarea mea va trece neobservată.
Poloneza eroica a lui Chopin, în interpretarea lui Arthur Rubinstein. Un polonez și un evreu. Katyn și Auschwitz. Două popoare făcute praf și renăscute din propria cenușă. Ilan Halimi a fost torturat trei săptămâni și ucis, pentru că era evreu. Ce ură poate să ucidă un popor? Câtă ură poate să ucidă un om? Fie că-l cheamă Gatsby, Iorga sau Ilan Halimi. Eu unul nu înțeleg. Sau poate că refuz să înțeleg. Iei și citești Joia dulce de Steinbeck, sau Eleganța Ariciului de Muriel Barbery, și între ele asculți Casta Diva, sau Trei focuri arde pe lume, al Mariei Tănase, sau Madrigalul, cu Sara pe deal și zău că te lasă toate relele. Eu așa aș proceda cu sociopații: biblioteca și muzică. Dar fără manele!
Cum să sari la beregățile lui Pleșu, Liiceanu sau Patapievici, în numele cărei rațiuni? Nu știu cât îl doare pe Liiceanu de asta, că doar e filosof, știe să încaseze, dar pe mine mă doare. Și mă umilește atâta ură în rărunchii poporului meu. De unde ați supt măi, fraților, veninul ăsta? Tata îmi spunea că românul e iute la nervi, dă cu parul și pe urmă îi pare rău. Așa era pe la horele din sat. Dar văd că românul în starea lui de exemplar mediu, are un apetit exagerat pentru ură. Se hrănește cu ea, fi-i-ar starea lui a dracului, vorba răposatului Amza Pellea.
Cum poate o țară atât de frumoasă, să fie atât de poluată de ură, rămâne un mister de cercetat pentru Discovery Channel. Niște pacienți de-ai mei, francezi, au ținut să-mi spună că au fost prin România și că au rămas încântați. Au văzut Brașovul, Sibiul, Clujul și Timișoara. Nu au fost jefuiți, nu i-a deranjat nimeni. Ce noroc! Păi, vedeți, le-am spus, și noi știm cântece, avem poeți, și când ne prisosesc, vă dăm și vouă. Suntem normali… La Viscri, prințul bea palincă și mănâncă mămăligă cu brânză. O babă îi aduce miere de stup.
Când am citit Doctor Jivago, după ce am azvârlit-o în perete, la primele cincizeci de pagini, am înțeles că nu poți să te împotrivești vremilor. Că în fața urii nu ai decât puterea poeziei, a dragostei, fie ea și vinovată. Altfel riști să-ți pierzi mințile și să te lași dus cu valul. Poate că în aceași măsură, Grieg, ca și Rachmaninov mă readuc pe linia de plutire, de fiecare dată când simt că mi se inflamează ficatul la vederea răutăților din țara mea. La sfârșitul unei zile grele, cu multe consultații, aș fi tentat să aleg Suita Peer Gynt. Lanul de grâu, galben ca aurul, de pe drumul dintre Oslo și Bergen, albastrul închis și adânc al fiordurilor. Dar iată-mă ascultând Balada lui Porumbescu. Vioara Bucovinei. Pentru că în sufletul meu vreau să plâng. Nu ca un nătâng, neputincios, ci ca unul care a crezut că poporul său este bun, cald și pașnic, dar vede azi că s-a înșelat amarnic. Boala pare incurabilă.
Torționarul lui Ilan zace azi la izolare severă într-o temniță franceză. Într-un apartament din Marsilia s-au găsit explozibili, la un tânăr francez recrutat de o organizația teroristă islamistă și care a participat la luptele din Siria. Statul francez reacționează.
În România, Sighetul, Poarta Albă, Bărăganul, rămân încă pete albe pe harta sufletului românesc. Sunt albe, pentru că cei torturați acolo au avut puterea să ierte. Dar cei iertați au știut să pună unde trebuie sămânța urii. Victimele au fost pedepsite din nou, într-o spirală care seamănă cu un ADN. Unii îi spun fibră națională.
Dă-ne și o soluție „scriitorule”, îmi spunea un critic al mâzgălelilor mele, un prieten drag. Nu ne lăsa să ne descurcăm singuri cu atâtea întrebări. În povestea de Paște ne-ai lăsat în ceață. Păi știu și eu? Dați drumul muzicii în viața voastră și veți vedea ce se întâmplă. Nessun dorma!… Vă iubesc.
Prima parte o găsiți aici.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
