Scriitorii sunt oameni interesanţi, în general, dar e ciudat că nu prea se manifestă şi ca nişte oameni liberi. Fireşte că mă regăsesc adesea şi eu în descrierea aceasta, mai mult în partea care priveşte libertatea, dacă pot încerca să glumesc un pic, nu mă exclud, pentru că am şi eu fricile şi limitele mele, însă de obicei îmi revin, am resurse să re-evaluez situaţiile şi să-mi schimb punctele de vedere, dacă este cazul, nu o fac pe nebunul şi nu ţin morţiş, cum se spune, să am neapărat dreptate de fiecare dată. Conştientizând aşa defectele, se ştie, avem o şansă de salvare.
Pentru că scriitorii – am observat – se agaţă de câte o idee şi nu mai ies din povestea ataşamentului lor ani şi decenii, uneori toată viaţa. Când cauza este una supra-individuală, general-umană sau, în fine, naţională, consecvenţa este de înţeles, dar când se referă la chestiuni mărunte, la mişcări politicianiste sau agitaţii literare de moment, la oportunisme străveziu-materiale sau dispute conjuncturale, nu se mai potriveşte deloc.
Ca să nu mai spun despre felul (înduioşător, dacă nu ar fi cam nepotrivit) în care se contrazic pe ei înşişi tocmai în funcţie de beneficiile pe care le pot avea dintr-o parte sau alta.
Unii susţin, de exemplu, altfel cu temei şi legitimitate, că nu ştiu care organizaţie scriitoricească este rău administrată şi chiar protestează, pe bună dreptate, împotriva acestui lucru, dar capătă, aşa, un fel de orbire în alte împrejurări în care ar fi cazul să recunoască, la fel, şi faptul, evident pentru toată lumea, că nu ştiu care important institut având ca obiect de activitate cultura e la fel de paralel cu realitatea de pe terenul acesta accidentat al culturii, cum sunt reclamele comerciale de Crăciun faţă de spiritul Crăciunului. Din păcate, câteva mici amănunte (o excursie, o bursă, o traducere etc.) sunt în stare să facă diferenţa de atitudine.
În acelaşi plan, e imposibil să ai o părere mai puţin entuziastă despre modul obedient şi alunecos în care un scriitor-vedetă se poziţionează în raport cu mai-marii sau cu „temele” zilei, sau chiar despre scrisul său, fără să fii etichetat drept un invidios intratabil. Tot aşa cum dacă valorile (naţionale, de ce nu?) sunt apărate de un actor cu succes la public, care mai şi vorbeşte despre credinţă, faptul nu e la fel de OK sau, mai bine zis, la fel de „corect” ca atunci când valorile acelea sunt identificate şi apărate (cam printre rânduri, aluziv şi cam deloc în realitate) de un eseist rafinat regăsit mai mereu în anii post-decembrişti în ograda puterii neo-comuniste.
Sunt scriitori şi scriitori, aşa cum sunt oameni şi oameni. Unii au parte de susţinere instituţională organizată, alţii se târăsc la marginea supravieţuirii artistice şi existenţiale. Unii sunt agreaţi de oficialităţi, citaţi şi medaliaţi, alţii se ţin sau sunt ţinuţi deoparte de acest tip de relaţii cu zona Puterii. Unii au o apariţie publică zgomotoasă şi colorată, alţii chiar ezită să spună că scriu şi fac din scris secretul vieţii lor. Până la un punct e normal şi peisajul acesta. Da, până la punctul în care nu valoarea şi talentul intră în discuţie în ecuaţia prezenţei în spaţiul public, ci numai dacă eşti sau nu „de-al lor”, adică de-al celor care nu sunt cu noi, ci numai cu ei, dacă se înţelege ce vreau să spun.
Indiferent însă de zona în care ne aflăm (mă consider şi eu în aceeaşi barcă, repet), mie mi se pare că toţi scriitorii din România împărtăşim aceeaşi soartă a desconsiderării şi marginalizării sociale. Chiar şi cei ţinuţi în braţe de sistem ajung să fie folosiţi politic mai devreme sau mai târziu şi chiar să îşi mărturisească lehamitea şi amărăciunea (în contrast, e adevărat, cu situaţia de favorizaţi de care se bucură), dezamăgirea de a trăi într-o societate care – trebuie s-o spunem – nu prea dă mare importanţă culturii şi oamenilor care o îmbogăţesc prin munca şi sacrificiul lor.
Pentru că este, totuşi, cam greuţ-greuşor-greu să fii scriitor în România. În primul rând, din cauză că între scriitori (aşa cum sunt ei în diversitatea lor) şi cititori se aţin permanent un fel de vajnici păzitori ai sistemului, fie ei proveniţi din comunism sau şcoliţi din mers la şcoala tranziţiei. Mai mult, cei puşi să apere interesele scriitorului acţionează exact pe dos decât ar trebui.
Să zicem însă că disfuncţionalitatea aceasta s-ar mai putea rezolva, adică sistemul acesta nevăzut-şi-totuşi-prezent-peste-tot ar mai putea fi păcălit şi chiar clătinat binişor, prin perseverenţă, muncă îndârjită şi sacrificiu individual până la marginile lehamitei, dar ce te faci cu această cultivare deliberată a non-valorilor şi cu ofensiva discreditării cărţii şi a cititului în care se folosesc toate mijloacele, oficiale, neoficiale, directe sau subtile?
Mi se pare că adevărata problemă chiar aici se află, în tendinţele nici măcar ascunse de scoatere a scriitorilor în afara discuţiilor din spaţiul public. De aceea, cred că energiile şi pornirile noastre reformatoare mai mult înspre rezolvarea acestei probleme ar trebui să fie îndreptate. Cu onestitate, curaj, perseverenţă. Dacă pe alte subiecte nu e posibil, atunci măcar asupra acestei chestiuni ar trebui, poate, să ajungem la un consens, dacă suntem de acord că ar fi, în sfârşit, momentul să ne apărăm şi noi interesul. Interesul de a fi respectaţi ca parte importantă a acestei lumi româneşti care nu îşi găseşte aşezarea nici după un sfert de veac de la revolta împotriva comunismului.
Pentru că de scris tot scriem, morţi-copţi, oricum, până la capăt, indiferent de împrejurările sociale, istorice sau personale de viaţă. Cu preţul final, asumat sau nu, totuna.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
