Bănuiesc eu că nu toți armăsarii ajung în rai… Ba chiar, dacă e să fim riguroși, tropăie pe acolo și destule gloabe, numai fiindcă au tot dat acatiste în pernă. Numai că, uite, s-a făcut deja vineri și, chestiile astea drastice mi-au cam ieșit din cap, lăsând loc doar libertăților de mișcare și expresie, așa cum ni se întâmplă mai tuturor în preajma orizontului de așteptare azuriu de dinainte de weekend.
Astfel încât mă pregătesc pentru sâmbătă ca omul cumpătat, încă din după-amiaza zilei de vineri. Numai că ea nu sună, deși acum vreo două zile mi-a aruncat, în cursul unei vizite la domiciliu, juma’ din lucrurile personale la gunoi – e drept, mare parte dintre ele inutile, împrăștiate în devălmășie prin cămăruța mea închiriată și mofluză, de burlac –, asta după ce mă întrebase, în prealabil, dacă nu aș vrea să facem sex.
Trebuie să recunosc că întrebarea m-a cam luat prin surprindere, întrucât nici nu apucasem bine să închidem ușa în urma noastră. De unde atâta grabă?! I-am răspuns ceva de genul că, de felul meu, sunt un tip urban, potolit și cam meticulos în tot ceea ce fac și că nici acum nu voi da semne de sprinteneli de spoială. În definitiv, asta-i chestie de bioritm, lăsând la o parte faptul că ea fusese cea care îmi șoptise la ureche să o extrag din acel local pentru a petrece noaptea împreună. Cu alte cuvinte, am fi avut tot timpul din lume. A părut a înțelege, cu blândețe, ceea ce-i spuneam, însă, văzând probabil că nu mă prea reped la ea precum vreun războinic de-al lui Attila, ros la fund de șa, și-a găsit acea stranie preocupare.
Primul obiect pe care i-a cășunat a fost un bocanc încă purtabil – după traiectorie, bănuiesc că era stângul, deoarece a luat-o la dreapta. Păi da, fiindcă oricum cam trecuse și iarna… Apoi, multe, multe altele, despre care nu prea mi-aș permite timpul să le înșir pe o listă, întrucât mai benefic mi s-ar părea să mă apuc să scriu un roman.
Am mai discutat între două fraze, după care, plictisindu-se, probabil, de aruncat lucrurile mele, și-a amintit de ale ei. Așa că m-a rugat să-i chem un taxi, care să o transporte acasă. Nu numai că nu m-am opus, dar chiar m-am arătat bucuros. Recunosc că bucuria îmi venea dintr-un sentiment cam meschin, din cauza celor câteva lucrușoare mai acătări și amintiri care îi scăpaseră furiei ei ciufulite de a face curat în casa unui bărbat neînsurat. Ca să n-o mai lungesc. Vineri nu m-a sunat, sâmbătă, așijderea, nici până la ora asta, de fapt, azi – adică, duminică, 8 martie – , când mă gândesc nu numai la ea, dar la toate iubitele care mi-au colorat viața în toate nuanțele posibile și imposibile. Fiindcă, fără ele, viața ne-ar fi grozav de plată și de insipidă, nouă, bărbaților. Și chiar dacă nu mă simt deloc fericit de faptul că nu m-a mai sunat și în ciuda dispariției unor obiecte familiare care poate mi-ar fi prins bine să le mai am, nu pot să nu îmi amintesc, cu un zâmbet, de sentimentul inefabil pe care l-am avut atunci când micuța mea cameră mi s-a părut că devenise de șapte ori mai mare.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
