Când vine vorba despre despărțire, femeile sunt cele mai vulnerabile, din toate punctele de vedere. Social, pentru că se termină o perioadă a ieșitului în societate la brațul unui bărbat, cu toate atuurile pe care le propune această ipostază (imaginea publică este încă un tabu, mai ales în societatea modernă românească), psihologic, pentru că femeile suferă mai profund de sindromul rupturii, asimilându-l unei pierderi majore, cu efecte pe termen lung, augmentat cu siguranță și de spiritul matern pe care inconștient îl învestește într-o relație, moral, pentru că despărțirea poate induce o criză a valorilor personale și a stimei de sine, chiar dacă ea este cea care părăsește ( întrebarea ”cine a fost, totuși, de vină?” este omniprezentă). O femeie (mai ales cea cu pretenții față de propria persoană, educată în spiritul păstrării decenței și a liniei de mijloc) nu-și poate permite luxul de a insista în scopul împăcării așa cum, de altfel, se presupune că ar fi de datoria bărbatului să o facă, în condițiile în care se presupune că există posibilitatea unei ”reparații” de orice natură.
Dacă în timpul relației de dragoste, ea are drepturi (de a fi frumoasă, fericită, de a produce bucurie cu prezența ei discretă în viața bărbatului, de a-l înconjura cu dragoste și de a-l proteja într-un fel care să nu îi agreseze libertatea, aflată printre valorile lui supreme), odată cu desființarea legăturii, ea are obligația tacită să rămână demnă, fără a pretinde compensații de orice fel (mi se pare atât de pripit gestul de a cere înapoi cadourile, scrisorile sau, inclusiv, de a reproșa – atâta vreme cât ireparabilul s-a produs, care ar mai fi rostul și, sincer, oare chiar am putea vorbi de o satisfacție?), și să aibă o atitudine echilibrată, echidistantă față de orice tentație care i-ar trăda durerea sau disperarea. Dorința de răzbunare, invectivele, urmăririle, bârfa – îmi par niște măsuri care produc situații penibile și care ar fi bine să fie evitate. E mai bine să înțelegem că bărbatul are forța și orgoliul (atavic înrădăcinate), femeia are inteligența și intuiția de a conduce lucrurile astfel încât să țină lucrurile în armonie, găsind mereu soluția optimă prin care nici ea să nu fie defavorizată. Despărțirile nu trebuie să aibă nimic tragic…
Dar tot atât de adevărat este și faptul că femeia poartă cu sine o altă înzestrare care o individualizează în raport cu bărbatul. Ea analizează totul cu luciditate încă de la primele semne ale îndrăgostirii, sfârșind, câteodată, în a deveni tributară propriilor idealizări, mai ales când e înzestrată cu imaginație, spirit analitic și o sensibilitate peste medie. În fiecare femeie, adevărat este că se ascunde un psiholog, un matematician expert în teoria probabilităților, un fizician care mai ratează, din grabă, formula echilibrului (de stare), fiind mereu în alerta de a calcula, de a emite ipoteze, de a specula, de a interpreta, de a diseca până la ultimul fir de adevăr (desigur, subiectiv, din punctul acesta de vedere în dragoste nu e ca la război, după cum se spune), cu o intuiție uneori ieșită din comun.
Jurnalul lui Anaïs Nin, una dintre cele mai fascinante scriitoare ale secolului trecut, este dovada clară a modului în care femeia (e un caz special, da, frumoasă, cu capacități intelectuale strălucite, șarm, sensibilitate și talent) știe să-și folosească la maxim atuurile, analizând lucrurile în profunzimea aflată în mijlocul lor, de o parte și de alta a partenerilor, oferind, prin scrierile ei, o lecție de feminism. Pe scurt:
Ea: scriitoare americană de origine franceză, născută din tată spaniol și mamă daneză (câte gene vor fi lăsat în structura ei interioară aceste obârșii!) e celebră pentru jurnalele intime pe care a început să le scrie de la 11 ani și a continuat să le scrie timp de 45 de ani. Tentația de a-și înțelege tatăl, un viveur care își părăsește familia pentru a se căsători cu o femeie bogată și extraordinar de atractivă, îi provoacă o aplecare precoce către psihanaliză, intrând în lumea boemei pariziene, alături de nume mari din elita vremii. „Erotismul este una din bazele cunoașterii de sine, la fel de indispensabilă ca poezia”, scrie Anaïs Nin, care nu va pierde nicio ocazie de a-și căuta și găsi fericirea: printre formele ei cele mai notabile, scriitorul Henry Miller (care îi datorează cariera), psihanalistul Otto Rank, și alții cu care compensează meandrele fastidioase ale unei căsătorii timpurii, devenite plictisitoare (dar rezistente, în pofida tuturor aventurilor ei).
Anaïs și Henry
El: C.L. (Lanny) Baldwin, om de afaceri, poet obscur, pe care îl ajută să își publice un volum, semnându-i prefața. Ajunge cunoscut prin intermediul scrierilor ei, în special cele din “L’homme Fatal”. Ironic.
Relația:
Mariajul cu Hugh Parker Guiler, bancher, dar și un talentat gravor și producător de film (nume de artist Ian Hugo), soț devotat și peste măsură de înțelegător, era cea mai bună alternativă pentru firea ei bovarică și suportul financiar pentru publicarea operelor – nu doar ale ei, ci și ale altor amanți, printre care și Henry Miller. Dar nu îi putea asigura femeii arzând de neastâmpăr și clocotind de pasiune erotică atmosfera deplinului răsfăț, așa încât va face loc multor relații (unele cunoscute și acceptate tacit) extraconjugale.
Anaïs și Hugo
În Lenny (nu există nicio fotografie a lui…), Anaïs găsește omul cu care își compensează, pentru o vreme, pornirile boeme, sperând să-l convertească la stilul ei de viață, dedat plăcerilor care, de ce nu, întrețin inclusiv forța intelectuală, până în momentul în care el găsește proasta inspirație de a se crampona de atribuțiile (temporar uitate) de cap de familie și tată grijuliu. Probabil că scriitoarea va fi găsit gestul acesta ieșit din comun, din moment ce aveau deja o relație și încă una profitabilă în ceea ce îl privește (ea îl ajutase să publice cartea de poezii)… dar nu avea să îi ierte ezitările, mai ales că treburile nu mergeau bine nici în intimitate, după spusele ei. Ruptura vine, inevitabil, cu una dintre cele mai interesante scrisori de despărțire:
Bietul meu Lanny, cum poți fi atât de orb! O femeie este geloasă doar atunci când nu are nimic, așa că, gândește-te, la ce aș fi geloasă eu, care sunt cea mai iubită dintre femei? Am renunțat la tine, după cum știi, și asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, în seara în care ai plâns – am acceptat totuși să continui prietenia până când aveai să găsești răspunsurile la întrebările care te frământau – iar atunci când s-a întâmplat, m-am retras din viața ta pentru simplu motiv că nu am timp de relații care nu îmi folosesc la nimic. Ziua în care am descoperit partea inertă din tine a pus capăt oricărei iluzii că ai putea vreodată să aparții lumii mele, chiar dacă ți-ai dorit mult acest lucru. Lumea aceasta e construită din pasiune, iar acest sentiment este esențial spiritului creator, care, iată, a făcut din Henry [Miller] un mare scriitor și i-a inspirat pe ceilalți tineri pe care tu ești gelos să scrie cărți, să producă filme, poezii, picturi, să compună muzică. Eu n-am nevoie să conving pe cineva să mă iubească, pentru că sunt copleșită de iubire, mă scald în ea. Nici o prietenie călduță cum e a nostră nu mă interesează, pentru că am puterea pe care mi- dă fericirea de a mă ști iubită. În toată efervescența acestei lumi, relația noastră a fost asemenea unei ieșiri cu un preot, iar diferența de intensitate s-a simțit îngrozitor. Așa că am așteptat momentul oportun să pun capăt, nevrând să te fac să te simți abandonat.
Cred însă că ar fi trebuit să mă cunoști mai bine, astfel încât să nu trăiești cu impresia greșită că aș putea fi geloasă pe biata americancă, din moment ce încă de la început te-a pierdut de atâtea ori în favoarea mea.
Anaïs
Orgoliul femeii care a știut exact măsura contribuției ei în cadrul relației, o doză de cinism abia mascată față de incapacitatea bărbatului de a răspunde cu acceași măsură, intuiția ratării acestei relații nepotrivite cu standardele ei și abilitatea de a face primul pas, eleganța revelării faptelor atât cât să nu devină ofensatorii, sinceritatea și detașarea cu care a expus faptele, astfel încât adevărul să fie departe de orice echivoc. Avem foarte multe de învățat de la ea, dar fiecare atât cât poate, nu-i așa?
Răspunsul lui arată un bărbat pe care nu l-au mai putut salva aparentele răbufniri de personalitate, pentru că lucrurile eram prea mult în defavoarea lui, știrbindu-i orice pretenție la un reviriment al pierdutei bărbății. A avut însă prilejul de a-i reproșa faptul că s-a simțit precum ”un câine sub mâna unui stăpân autoritar”, pe care ea l-ar fi dorit numai și numai al ei, ascultător și supus. O a doua scrisoare va exprima și mai puternic, dar prea tardiv, revolta: ”Chiar nu există nicio cale de rezolvare a lucrurilor care să nu se ajungă la insulte și lovituri? Crezi că mă poți da afară de pe planeta ta? Aș putea activa vreun buton prin care să te trimit exact în acea parte a infernului în care meriți să ajungi?”
Fără răspuns.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
