Am întâlnit-o marți, la concert. Stătea chiar în fața mea. I se citea întreaga viață pe față. Vreo 70 de ani. Niciunul nu a scăpat inimii care i se citea în ochi. Tot concertul a fredonat încet și a bătut ritmul cu piciorul. După fiecare piesă bătea din palme ca un copil și striga ”Bravo”. Am adorat-o de la prima vedere. Din când în când își întorcea privirea și mă surprindea cântând și dansând pe loc, pe scaun. Îmi zâmbea duios. După doar două piese deveniserăm cele mai secretoase complice. Ochii și zâmbetele noastre spuneau tot ceea ce gurile nu puteau, fiind prea ocupate să fredoneze.
Concertul s-a terminat. Eram amândouă atât de fericite și pline încât ne transportasem undeva în afara timpului și spațiului. M-a prins ușor de braț și mi-a spus: ”Sunteți minunată, domnișoară. Vă admir pentru că trăiți atât de intens arta”. ”Doamnă, m-am îndrăgostit de dumneavoastră. Sunteți un om frumos. Mi-ați picat cu tronc”, i-am spus zâmbind în colțul gurii. Ne-am îmbrațisat râzând. Două femei necunoscute, ale căror suflete au rezonat la unison. Numai arta poate face asta. Poate uni sufletele trupurilor necunoscute.
”Am fost balerină 17 ani aici, în Timișoara. Din păcate nu îmi permit să merg la prea multe evenimente. Am o pensie mică. Și drept să îți spun, la peste 70 de ani, nici picioarele nu te mai prea țin. Dar asta nu ar fi o problemă. Că îmi vine să zbor când aud că se joacă piese frumoase. Dar vin la spectacolele gratuite. Să îmi mai liniștesc și eu sufletul. Să mi-l bucur”. Am sărutat-o pe amândoi obrajii și am rămas îmbrațisate câteva secunde. ”Ne vedem la următorul. Să fiți sigură. O să vă caut cu privirea până vă voi găsi și aș vrea să stăm puțin la povești”, i-am spus. ”Abia aștept” și mi-a zâmbit cu ochii și cu gura.
Am învățat din întâlnirea aceasta de 10 minute mai mult decât din relații care țin de o viață. Mi-am reamintit că în fiecare dimineața trebuie să mă trezesc și să mulțumesc vieții pentru absolut tot ceea ce mi-a dăruit: o familie sănătoasă, frumoasă și plină de iubire. Un pat în care să mă întind noaptea și un acoperiș deasupra capului. Un serviciu care îmi oferă posibilitatea să îmi bucur sufletul și trupul îndeajuns încât să mă simt vie. Flori, câini și chitară. Minte, sănătate și suflet pe care să îl împart cu cei care au nevoie. Tinerețe și sănătate să pot face tot ce îmi cere inima. Prieteni pe care să îi iubesc nebunește și care mă țin de mână atunci când simt că mă lasă puterile. Care dănțuiesc, cântă, plâng și îmi râd alături. Mă iartă și mă iubesc oricât de mult le-aș greși, fără a mă întreba de ce, cum ori când. Iar când mă gândesc la toate câte le am, simt că nimic nu îmi mai lipsește. Nu am ce să mai cer. Și nici nu vreau asta.
Vreau doar să mulțumesc. Să simt bucuria plinului și al întregului din viața mea. Iar când sufletul îmi e ocupat cu mulțumirea, nimic altceva nu mai încape în el: nici tristețe, nici suferință, nici resentiment ori dubii. E doar viața care palpită și curge în mine ca la începuturile curate. Când totul era. Iar asta era îndeajuns.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
