Oamenii de ştiinţă evoluţionişti spun că dacă organismele altruiste ar converge, ele ar pierde competiţia pentru supravieţuire şi ar dispărea. Din acest punct de vedere, aceasta trăsătură este o himeră, pentru că sunt numai două cazuri în care un organism se angajează într-un comportament altruist: 1) să îşi ajute propria progenitură, 2) sau pe cineva din aceeaşi familie/specie. Este evident că un leu nu va da dovadă de altruism în cazul gazelelor şi vice-versa. De ce?
Dacă lăsăm la o parte senzaţia acută că devenim victimele unei erori logice de tipul ipotezei exhaustive, problema este ori prea vastă pentru a putea fi dezbătută în detaliu, ori prea simplă pentru a fi luată în seamă. Acum, problema poate deveni mai facilă dacă ne punem de acord asupra: 1) definiţiei altruismului, 2) necesităţii conştiinţei ca şi condiţie obligatorie existenţei lui.
Pentru biologi, un organism se comportă altruist dacă propriul comportament îşi reduce fitness-ul în favoarea fitness-ului altui organism. În biologie, şi prin extensie în psihologia evoluţionistă, “fitness” înseamnă condiţia unui organism de a fi bine adaptat mediului şi abilitatea sa de a se reproduce. Din această perspectivă, există câteva organisme, precum drojdia, un organism monocelular care manifestă un comportament altruist. Studiile au demonstrat existenţa genei altruiste în organismul monocelular şi lipsit de conştiinţă al drojdiei, care secretă nişte enzime, ce apoi sunt împărţite de întreaga populaţie monocelulitică.
Însă altruismul celular nu este întotdeauna valid, cu atât mai puţin adevărat. Un studiu susţine că sinuciderea celulară, moartea programată şi apoptoza sunt toţi termeni care se folosesc pentru acelaşi lucru: moartea celulei active. Apoptoza este procesul programării morţii unei celule, ea apare în organismele multicelulare şi conferă variate avantaje în timpul ciclului vieţii unui organism. Spre exemplu: apoptoza este responsabilă pentru exterminarea celulelor infectate, a celor canceroase, şi a celor care nu se află unde trebuie în timpul dezvoltării unui organ (în timpul sarcinii, bunăoară). Apoptoza a fost observată ca un comportament altruist, o sinucidere altruistă în coloniile de organisme monocelulare (cum ar fi cazul drojdiei) atunci când acestea sunt stresate.
Vă întrebaţi probabil ce legătură are altruismul cu drojdia. Are. Pentru că mult timp s-a crezut că numai oamenii, respectiv fiinţele superioare dotate cu conştiinţă, pot da dovadă de altruism – în sensul facerii de bine spre beneficiul altei persoane.
Ştiinţa dovedeşte în schimb că orice facere de bine, conştientizată sau nu, este în cele din urmă o facere de bine, iar un organism, fie el şi monocelular care manifestă acest gen de comportament auto-sacrificator şi non-egoist, pentru binele speciei sau al altui organism, poate fi etichetat drept altruist.
Din această perspectivă, un organism poate fi altruist şi fără a poseda conştiinţă. Dar această abordare este destul de simplistă, nu? Altruismul, în aparenţă, conduce la un comportament de într-ajutorare şi este posibil ca unele organisme să manifeste o dorinţă ultimativă de “facere de bine” şi de a se angaja în altruism reciproc cu membri cu care nu sunt relaţionati (teoria spune că sunt mai degrabă înclinată să ajut un membru al familiei/tribului decât un altul pe care nu îl ştiu; spre exemplu: posibilitatea de a oferi ajutoare victimelor inundaţiilor din nordul României este mai mare decât posibilitatea de a oferi ajutoare victimelor cutremurului din Haiti).
În cazul drojdiei, conceptul de “dorinţă”- acel sentiment, acea necesitate rămasă într-o stare de nesatisfacere – sau chiar şi “beneficiul rudelor apropiate” nici nu se pune în discuţie. J.P. Rushton a demonstrat că altruismul este o trăsătură care se moşteneşte şi a arătat că gemenii identici (monozigoţi) au o corelaţie mai ridicată decât gemenii neidentici. Adiţional, dacă agresivitatea, depresia şi gelozia sunt trăsături care pot fi acceptate ca fiind necesare speciei umane pentru supravieţuire, la fel ar putea fi explicat şi altruismul, care este, în cele din urmă, nu numai un comportament socializat învăţat, bazat pe sentimentul de culpă al individului sau o formă mascată de egoism, dar o trăsătură genetică.
Unii sunt de părere că dorinţa ultimă de a face sau dori binele celorlalţi poate izvorî din altă direcţie decât selecţia familială sau altruism reciproc. În mod similar, alții definesc altruismul ca pe o creaţie a unui răspuns emoţional la starea de supărare, disperare sau necaz a altei fiinţe. Alții împing teoria şi mai departe şi pretind că îi ajutăm pe ceilalţi nu pentru că vrem să le augmentăm starea lor de neplăcere sau disconfort fizic sau psihic (exemplu: intervii atunci când vezi o femeie care este agresată), ci pentru a evita sau augmenta starea noastră de neplăcere sau disconfort, pe care am încerca-o dacă am alege să fim martori silenţioşi la un asemenea act. în cele din urmă, ce ne îndeamnă să intervenim pentru a preveni un act criminal, nu este dorinţa noastră pentru binele unui necunoscut ci dorinţa noastră de a evita propriul disconfort psihic rezultat din remuşcările ulterioare (stresul post decizional).
În mentalitatea populară, altruismul este sinonim cu simpatia, compasiunea, tandreţea, empatia şi reuşeşte să scape de îngustimea definiţiei biologice, unde el nu este decât un comportament instinctiv ce este în detrimentul imediat al individului, dar favorizează supravieţuirea şi împrăştierea genelor acestuia.
Mai degrabă l-am înlocui cu definiţia lui originală, aşa cum a fost dată de Auguste Comte, de amiciţie, compasiune, generozitate, bunăvoinţă, umanitate, amabilitate, simpatie, benevolenţă, caritate, filantropie, auto-sacrificiu. Din punct de vedere etimologic, cuvântul vine din franţuzescul “autrui” care înseamnă “alţii” şi este o înclinaţie non-egoistă, o dorinţă a binelui celorlalţi.
Un alt aspect al altruismului este moralitatea actului în sine. Dacă previn o crimă, şi intervin în mod altruist (fără să mă gândesc la gene sau reciprocitate) o fac oare dintr-o motivaţie de auto-pedepsire sau auto-răsplată? Decizia mea instantanee poate fi una definită ca egoistă, în sensul în care, dorind să evit un disconfort psihic ulterior de a nu trăi cu sentimentul de vină, pot da dovadă de altruism, intervenind astfel în comiterea crimei. În cele din urmă, ce dă valoare altruismului: percepţia de sine sau percepţia colectivă? Mentalitatea colectivă mă face erou, însă propriul ego, nu.
Într-unul din basmele filosofiei, atunci când vorbea de moralitatea lui Kant, Michael Sandel, profesor de filosofie la Universitatea Harvard, a povestit despre un proprietar de magazin care, deşi face un lucru bun, el nu este şi moral. Povestea este următoarea: un client intră într-un mic magazin. Negustorul are şansa de a-i da restul greşit clientului, fără ca acesta să ştie. Aşadar, negustorului îi este oferită oportunitatea de a înşela. Totuşi, el dă restul corect clientului. Motivaţia, pentru care negustorul face acest lucru, este bazată pe teama acestuia că reputaţia lui de om de afaceri ar putea fi distrusă dacă s-ar afla că dă restul greşit. Temându-se aşadar de faliment, negustorul acţionează cu moralitate şi dă restul potrivit. Totuşi, fapta sa nu este morală, pentru că motivaţia lui nu este morală. Negustorul a dat restul potrivit pe baza anxietăţii pricinuite de un potenţial faliment, de pătarea reputaţiei, şi nu din înclinaţie morală, sau pentru că aşa ar fi fost corect.
Nu ar fi un articol despre altruism, dacă nu am aduce în discuţie moralitatea. O persoană care comite un act altruist pe baza deciziei că pe termen lung ar putea suferi din pricina remuşcării, a anxietăţii şi a regretului nu dă valoare morală actului în sine, indiferent de rezultatul actului. Altruismul nu poate fi dezbătut fără a aduce în discuţie un motiv ulterior, care este intrinsec conştient şi care îi dă în cele din urmă valoare morală.
Pe Diana o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
