Știu că va muri. Vin zilnic la el. Îi vorbesc, îl mângâi pe cap și simt cum, din toate părțile, mă strânge neputința. Fac ce fac și simt ce simt toți copiii adulți care știu că urmează să-și piardă părintele. Care știu că nu-l vor mai vedea și că nu-l vor mai auzi niciodată. Nu știu dacă îl doare ceva sau dacă suferă. Nimeni nu știe asta. Dar îmi place să-l cred pe doctor, care mă asigură că nu e conștient, că nu-l doare, chiar dacă tatăl meu scoate uneori sunete sfâșietoare. Uneori are ochii deschişi şi când mă îndrept spre el, mă privește ca pe cel mai de temut dușman. Privirea asta a lui, îngrozită, panicată, dușmănoasă, n-am cum s-o uit și mereu, da, mereu mă voi întreba dacă mă mai recunoștea sau nu. Îmi place să cred că nu. Îl îngrijesc cu dedicație și, în fiecare moment, parcă vreau să-i demonstrez că mereu am fost un copil bun și că-l iubesc. Părinții mei nu mi-au spus niciodată că mă iubesc, așa cum astăzi fac risipă de vorbe mai toți părinţii. E o modă preluată de la americani să devalorizezi sentimentele prin efuziuni verbale siropoase și interminabile. Nici nu era nevoie să ne spună, pentru că știam că ne iubesc. Nici eu nu le-am spus niciodată că-i iubesc. Nu era nevoie. Ştiau asta. E ca și cum ți-ar spune zilnic cineva că respiri, de parcă tu n-ai ști!?
E vară, e cald și am cam patru ani. Sunt mezina familiei. Ai crede că și răsfățata ei, dar nu. În familia mea nu e timp de răsfăț. Locuim într-o casă cu curte pe lângă Bulevardul N. Titulescu, cu chirie la proprietar. E duminică. Nu știu de ce și nici cum se întâmplă, că tata îmi face baie. Nu avem cameră de baie în casă. Avem o cadă mare de tablă zincată, în care mama sau tata toarnă apa caldă încălzită pe aragazul din bucătăria din curte. Nu tu rățuște, spume, creme. Curați, despăduchiaţi și mirosind a apă și săpun. Atât. Tata e o prezență rarisimă, care nu cred că a auzit vreodată de „timpul de calitate petrecut cu copiii”. Vine zilnic acasă, firește, dar e obosit, plictisit și e intelectualul familiei. E abonat la revista „Magazinul Istoric”, pe care-l citește cu religiozitate. I se pare că, dacă știe ceva despre piramide și spune cuvinte magice ca Tutankamon, impresionează pe cineva.
După ce mă termină de spălat ca pe rufe, mă ia și mă pune pe pervazul geamului de la camera mare, unde soarele bate cu generozitate. Îmi piaptănă părul scurt și ud și-mi întoarce și usucă buclele blonde, pe degetele lui. Sunt numai eu cu el. Toată atenția lui e a mea. Cum aș putea uita asta vreodată? Cum aș putea uita acest singur moment de tandrețe, cu tatăl meu? Cum aș putea uita că niciodată tatăl meu nu mi-a spus că sunt frumoasă? Nici măcar atunci când am fost mireasă. Poate că de aia m-am lipit ca o pisică vagaboandă și nemâncată de primul bărbat care mi-a spus că sunt frumoasă. Poate că de aia sunt avidă de atenția bărbatului de lângă mine. Poate că de aia mă străduiesc, neostoit, să-i plac, să știu, să fiu, de parcă nu sunt niciodată suficient de demnă ca să fiu iubită şi apreciată…
Tatăl meu se stinge sub ochii mei și, chiar dacă nu mi-a spus niciodată că mă iubește, am știut că mă iubeşte. Chiar dacă nu mi-a spus niciodată că sunt frumoasă, am știut că sunt frumoasă. Şi mai vreau să cred că şi el știe că-l iubesc şi că nu sunt supărată pe el. Că mi-este dor de el în fiecare clipă, pentru că, într-o zi de vară, am avut amândoi un secret, în bătaia soarelui mi-a uscat buclele blonde pe degetele lui. Cum aș putea uita asta vreodată?
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Andropauza (menopauza masculină)
Tu ce faci când te doare ceva?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
