„Fericirea scrie cu litere albe pe o coală de hârtie albă” – Henry de Montherlant
Sunt milioane de călători pe tot globul… dar nu toți ajung înapoi acasă. Și nu-ți iubești casa niciodată mai mult decât atunci când ești plecat și departe de ea. Decât atunci când nu poți parcurge distanțe și nu-i poți trece pragul ca să intri și să te așezi în acel loc preferat, familiar care ți-a lipsit. Să revii cu bine de pe toate drumurile vieții, să te poți întoarce acasă, este fericire… Să-ți fie părinții în viață, chiar dacă nu îi vezi prea des, este un lucru care nu poate fi măsurat în cuvinte… De fiecare dată îi găsesc mai bătrâni și mai fragili, iar sufletul meu mai primește încă un pumn. Încerc să le înțeleg suferința bătrâneții și singurătatea, vorbele ascunse de acele priviri părintești, dar în același timp știu că nu voi înțelege pe deplin niciodată. Aș vrea să îmi pun mâinile pe chipul lor bătrân și să pot șterge toți anii adunați acolo… Și totuși, faptul că am o casă părintească la care mă întorc și doi părinți care m-așteaptă în poartă, este fericire…
E fericire și că pot arunca o privire peste umăr, către al meu trecut, și să găsesc acolo multe zile bune. Că mă pot privi în oglindă și să-mi placă ce văd, cine am devenit… Că știu că “în simpla împăcare cu sine se găsește acel dram de fericire pe care îl speră omul pe pământ” (Ugo Foscolo).
Astăzi fericirea e aici… E Parisul. Are culoarea primăverii, priveliști vii, sfâșietoare și freamătul orașului iubirii, are strălucirea din ochii copiilor mei, veselia lor și culoarea obrajilor lor îmbujorați. Culoarea fericirii este acest tot… este astăzi… Ceea ce facem împreună, aerul pe care îl respirăm, locurile noi pe care le descoperim, tot ce avem în jur, momentele pe care le împărțim, faptul că trăim… Căci lucrurile cu adevărat importante în viață le simțim, le râdem, le plângem… nu le putem măsura, le „îmbrățișăm” doar ca acum.
Fericirea este când îți înflorește sufletul – ne-a spus într-o zi un profesor în timpul Facultății. Nu o poți avea când vrei, nu poți să o alungi când vrei, nu ai cum să o păstrezi. Este sau nu este, și atât. Eu spun că este clipa aceea din eternitate care-i doar a ta, în acel unic moment, pe care doar tu o trăiești mai profund decât toți alții, că rezonează cu sufletul tău mai mult decât cu a oricui altcuiva, că te-a ales pe tine s-o simți și s-o consumi pe deplin, în timp ce alții o trăiesc trecând doar prin ea și fără să o simtă. Și ai ales-o tu pe ea. Tu te oprești și spui… this is my moment… mica ta clipă de fericire. Este acea parte din viață care se trăiește în interior și se povestește la un ceai abia după ce a trecut, n-o împarți cu toată lumea, n-o consumi întâi în cuvinte, o trăiești în tine și vorbești despre ea, scrii despre ea… abia când n-o mai ai.
Sunt oameni care găsesc fericire chiar și unde e durerea mai mare. Deoarece, într-adevăr „ca să fii fericit, nu este suficient să găsești mometul fericirii. Trebuie să știi să uiți atât ce-a fost înainte, cât și ce va fi după acest moment” (Konstantinos Tsatsos).
Fericire este… Dumnezeu.
Guest post by Mariana Kofler
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
