“Kinkai sagasu ba-nna katati shi sagariyo”
Deocamdată haideţi să o lăsăm doar aşa. Să fie un mister. O frază greu de pronunţat, care nu înseamnă nimic. Deocamdată. Nici pentru mine nu însemna nimic când am auzit-o. Tot un mister. Unul care s-a transformat într-o crenguţă plină de muguri ai înţelepciunii unor altor vremuri, unor altor oameni. Un mister care, o dată dezlegat, mi-a hrănit sufletul cu o mulţime de noi idei.
Unele propoziţii sunt încondeiate cu atâta migală şi pricepere încât cea mai frumoasă parte a lor este liniştea meditativă care urmează după punct. Sunt ca nişte cutii de cadouri în care omenirea şi-a ascuns o parte din marea ei înţelepciune. Le deschizi, priveşti înăuntru, dar îţi ia ceva timp până să înţelegi cu adevărat valoarea darului. Fiecare cultură are talentul ei de a scoate la iveală rezultatul concentrat al experienţei ei seculare, de a-ţi manifesta sensibilitatea. Uneori forma pe care o capătă această manifestare sintetizatoare este una estetică, alteori este una practică (un obicei care a făcut punte între generaţii, perpetuat dintr-o nevoie intrinsecă de a duce mai departe un dram de înţelepciune sau o superstiţie de care acum râdem, dar care însemna cândva, altcândva, ceva mai adânc).
Alteori, de teamă ca lecţia valoroasă pe care întâlnirea cu clipa sau cu veacul le-a oferit-o, oamenii pun ceea ce au învăţat în cuvinte, pe care le transmit copiilor lor, iar copiii copiilor şi aceştia nepoţilor şi strănepoţilor. Astfel, cuvintele supravieţuiesc, se transformă într-o moştenire imaterială, dar extrem de preţioasă. Nu e doar cazul literaturii. Sunt atâtea proverbe, zicători şi ziceri naive care au străbătut veacurile, folosindu-se doar de puterea lor de a rămâne în sufletele oamenilor. Este cazul haiku-urilor şi a poeziilor de curte japoneze care la începuturile vremurilor nu erau transmise în scris, ci doar recitate. Este cazul doinelor şi baladelor noastre, care nu ne-ar fi ajuns niciodată la urechi dacă nu ar fi reuşit să surprindă ceva ce se zbătea deja în noi, fără formă. Este şi cazul frazei de mai sus.
“Dacă atârni într-un copac, atârnă cu o singură mână.” Aceasta este traducerea. Vi-o ofer şi, odată cu ea, vă ofer sfârşitul misterului şi începutul neliniştii, căci doar pentru că am pus cuvintele într-o limbă comună nouă nu înseamnă că am reuşit să vă spun ce este dincolo de ele, ce cadou a ascuns lumea în învelişul destul de banal al acestor cuvinte. O să încerc însă să fac o crăpătură în ambalajul cuvintelor, dar cred că să priviţi înăuntru este treaba fiecăruia dintre voi, nu ar fi drept să mă apuc să servesc reţete pentru înţelepciune, deoarece este un desert pe care nu ştiu să-l prepar.
Povestea despre cum a ajuns fraza asta cu atârnatul în copaci în repertoriul meu este una lungă, dar nu suficient de interesantă pentru a fi spusă, aşa că o să mă opresc asupra proverbului în sine. Da, este un proverb şi provine din insula Miyako, mă obsedează de când l-am auzit, iar limba în care l-am scris la începutul articolului nu este japoneză, aşa cum ar fi normal să credeţi, ci limba din această insulă. Aşa cum spuneam, prima dată când l-am auzit, în timpul unui curs, nu am avut habar ce înseamnă. Mi-am luat un minut sau două până să traduc cuvânt cu cuvânt şi încă vreo câteva minute să ascult explicaţia lui.
Una dintre dorinţele mele cele mai mari, dintotdeauna, a fost să învăţ o limbă pe cale de dispariţie. Ştiu că asta nu schimbă nimic în lume, că poate părea aproape ca un efort inutil. Eu am considerat mereu dorinţa asta ca parte a nevoii mele de a mă uita încotro fuge lumea, încotro se îndreaptă. Nu mă interesează destinaţia finală, nu am nicio dorinţă de a face pronosticuri sau a mă pregăti pentru un viitor care încă nu există, dar vreau mereu să văd ce s-a întâmplat cu un pas în urmă.
O limbă pe cale de dispariţie nu este încă trecut, dar e ceva cu un viitor incert, o cultură care se stinge, dar care, până acum nu mult timp, a concentrat toată înţelepciunea aceea despre care vorbeam la început. O limbă pe care de dispariţie nu este moartă, dar nu mai are resursele necesare pentru a se înnoi, pentru a răspunde provocărilor contemporaneităţii. Să înveţi o astfel de limbă nu îţi oferă niciun avantaj în lumea reală, dar îţi poate oferi uneori surpriza de a descoperi mici bijuterii cum este acest proverb. Este un chin pentru creier, supus supliciului de a înţelege viaţa într-o epocă pe care nu o poate recrea în imaginaţie, dar este un deliciu pentru suflet, scăldat în atmosfera unei lumi în care timpul de scurgea mai încet.
Anul acesta m-am apucat să învăţ nu una, ci două limbi care se sting. Una dintre ele este limba din Okinawa, zona unde locuiesc şi una este limba din Miyako, o zonă ceva mai îndepărtată, dar cu legături culturale puternice, parte a arhipeleagului Ryukyu. Amândouă fac parte din aceiaşi familie şi sunt un fel de verişoare ale limbii japoneze, dar sunt pe cât de apropiate, pe atât de diferite. Sunt încă în faza în care traduc cuvânt cu cuvânt şi fac propriile propoziţii în stilul unui bebeluş care învaţă să comunice. Cu toate acestea, îmi face plăcere să-mi fac lecţiile, să descopăr noi cuvinte. E o plăcere despre care uitasem o vreme, dar care mă înfrumuseţează interior, forţându-mă să mă gândesc la lucruri care nu mi-au trecut niciodată prin cap.
Asta s-a întâmplat şi când am auzit acest proverb. Ce, Doamne iartă-mă, înseamnă să atârni în copac cu o singură mână? Exact asta mi-a trecut prin cap! Ce om lipsit de milă ţi-ar dori să atârni în copac într-o mână, mi-am zis? Şi aveam să-mi înghit repede cuvintele când am înţeles că nu era vorba despre vreo tehnică dezirabilă de a te cocoţa în copaci, ci despre o modalitate dezirabilă de a atârna pe creanga copacului vieţii. Dacă tot atârni, ai grijă cum atârni, vrea să zică proverbul. Poţi să te prinzi de creangă cu amândouă mâinile, aşteptând ca vântul să bată mai tare şi să te arunce, până la urmă, în hăţurile vieţii sau poţi să îţi dai drumul şi să te prăbuşeşti cu viteza propriei vitejii. Dacă vrei însă să atârni, atârnă cu o singură mână, oferă unei mâini libertatea de a se mişca în voie. În viaţă ai nevoie de o mână liberă, căci nu ştii niciodată când vei dori să apuci un fruct sau inima unui om.
Echilibrul este întotdeauna ceva fragil, este acel punct în care liniştea şi zgomotul se întâlnesc pentru a deveni muzică, acel moment în viaţă când nu ai nici prea mult nici prea puţin, când ai încotro să aspiri, dar drumul nu pare prea lung, când spiritul este în alertă, dar nu în panică. Echilibrul are o compoziţie diferită pentru fiecare dintre noi, dar mai are şi propietatea că nu te poţi baza pe el. Viaţa omului nu decurge într-un echilibru permanent, ci, în fapt, momentele în care simţim că am găsit echilibrul sunt pe atât de preţioase pe cât sunt de rare. De aceea, dacă nu îţi găseşti echilibrul într-o singură mână, spune proverbul, riscul este fie să rămâi plafonat, să îţi foloseşti toate puterile pentru a rămâne într-un singur loc, să te agăţi cu amândouă mâinile de o creangă sigură, dar de unde lumea se vede tot timpul la fel, fie să te desprinzi de copacul în care atârni cu amândouă mâinile şi să cazi.
Să atârni dintr-o singură mână, înseamnă să ai o mână liberă, în caz că te decizi că vrei să urci mai sus…şi mai sus, în caz că vrei să admiri priveliştea de pe o altă creangă. Pe de altă parte, dacă ai o mână liberă, poţi oricând să i-o oferi cuiva care vrea să te urmeze în copac sau cuiva care poate stă să alunece. O mână liberă înseamnă un risc, dar unul acceptabil, căci îţi oferă şansa de a progresa. În acelaşi timp, înseamnă deschidere. Dacă ai o mână liberă, o poţi oricând întinde ca să apuci un fruct sau ca să mângâi un prieten. Atârnatul în copac cu o singură mână este un sport pentru înţelepţi, nu pentru curajoşi, pentru cei care au găsit un punct de spirijin, pentru cei care au deprins echilibrul instabil al vieţii şi înţeleg că vântul care bate în pânzele destinului îşi poate oricând schimba direcţia.
Eu, una, nu ştiu mereu cum să fac să atârn cu o singură mână. Uneori îmi vine să îmi întind mâna liberă spre cea mai apropiată creangă şi să nu mai încerc să mă cocoţ nicăieri, să simt cu amândouă mâinile textura lemnoasă a siguranţei zilei de mâine, alteori m-aş arunca din copac, curioasă să aflu oare cât de jos aş putea să cad şi cu ce viteza m-aş lovi de plasa de siguranţă a vieţii sau, poate, de adâncurile infernului personal.
Echilibrul nu îmi este lucrul cel mai la îndemână şi cred că niciunuia dintre noi nu ne este, dar nu aş putea să mă resemnez cu ideea că nu pot să ajung pe creanga următoare, nu cred că aş putea să refuz să întind o mână celui care o cere, chiar dacă asta mi-ar periclita locul pe creangă. Să atârni cu o singură mână înseamnă să accepţi că nu poţi nici să zbori, nici să te târăşti prin viaţă şi să te bucuri de paleta minunată de şanse pe care ţi le oferă condiţia umană.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
