Mă pornisem spre parc, unde se cântă de vreo trei zile jazz. Ceva nou, un festival cool, în aer liber. Dar ciudat, în fața bisericii Schimbarea la Față de pe bulevardul central, mă opresc. Îmi amintesc cum cu ani în urmă, copilul meu, înainte chiar să învețe să vorbescă, mă trăgea spre ușa bisericii. Îi plăcea înăuntru, probabil răcoarea.
Lasă, că jazzul te așteptă, mi-am spus, și intru. O găsesc la fel, ca atunci. Doar că pe sub băncuțe se strecura o muzică, ceva asemănător cu muzica bizantină, dar prelucrată bine. Nu suna rău, nu foarte rău, adică nici chiar ca la radiourile creștine pe care le ascultă unii taximetriști. Îi știți, cei cu icoane multe la oglinda retrovizoare. În primul moment nu-mi place. Am o reacție de recul. Dar mă așez cuminte pe băncuță și aștept să mă obișnuiesc.
Biserica e liniștită, caldă încă în penumbra înserării.
Mă uit în sus, toate chipurile sunt la locul lor, implacabile. Acolo erau și ieri, și alatăieri. Am impresia că nu s-a întâmplat nimic între timp. Ascult muzica și începe să-mi placă. Nu mai sună strident, parcă se culcă mai frumos peste fuioarele de lumină aurie care străbat nava bisericii.
Muzica se răsucește în aer, ne cuprinde pe toți și fiecare ne lăsăm gândurile să zboare spre ce doar el știe. (Undeva, în Malta, este o biserică în care poți să-ți pui o singură dorință care să fie împlinită. Doar una. Mă întreb care ar fi ea în seara asta banală, în care mi-e capul gol de oboseală și n-am nicio poftă să stabilesc priorități.)
În fața mea stă o tânără țigancă cu doi copii. Are părul frumos pieptănat, legat în coadă la spate, o bluză albă, cam treizeci și ceva de ani și le explică celor mici ceva. Și copiii sunt frumoși, curăței, își bâțâie picioarele în aer, stau cu capetele pe umerii mamei și ascultă. Surprind ceva din ce le spune, e vorba despre un bărbat pentru care trebuie să se roage. Probabil tatăl lor.
Mai sus, spre altar, pe celălalt rând de bănci o văd pe Amalia. E cântăreață de operă, domnișoară bătrână, chinuită de părinții ei dornici să o vadă vedetă. Fata poartă pălărie și clipește des, cu un tremur nevrotic al pleoapelor. Poate că doar aici scapă de ei.
Două doamne mai în vârstă vorbesc în șoaptă între ele, nu deranjează. Probabil că acasă sunt singure. Mă văd peste ani umplându-mi singurătatea cu a unei vecine, la biserică, pe înserat.
Aud un respirat precipitat și mă uit la capătul rândului pe care stau, ultimul dinspre ușă, unde stă îngenuncheat pe platforma băncuței din față, un bărbat. Are cam patruzeci de ani, mai mult ars de soare decât blond, cu o flanelă albastru-decolorat și pantaloni de doc kaki. Are în spate o sacoșă de rafie verde, cu fermoar, ca acelea pe care le vedeți la oamenii drumurilor, cei care dorm prin autogări, lucrează pe șatiere și cutreieră țara după un loc de muncă. Acasă are trei copii și o nevastă care crește vaci și porci, dar din vaci și porci nu poți să ții o casă. Hainele lui sunt decolorate de spălat, e curat, este Ion al Glanetașului ajuns zidar pe oriunde, fugărit de sărăcie din loc în loc. A fost și în Italia și în Spania, pe acolo a luat țeapă, lucra la negru și nu l-au plătit. Îi văd tălpile tenișilor roase la vârfuri.
Pune capul peste brațul îndoit pe banca din față. Nu, nu mi se pare. Bluza albastră de trening, decolorată pe grumaz, tremură. Ion plânge și răsuflu ușurată că plânsul lui e acoperit de muzică, așa kitschioasă cum e. Ea ne acoperă pe toți și dintr-odată mă trezesc știind pentru ce vreau să mă rog. Știu care e unica dorință pe care vreau să mi-o împlinească.
Pe Ruxandra o găsiți și aici.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
