Povestea Gabrielei din Bacău
S-a stins un om şi de aproape o săptămână de zile toată presa românească se întrece pe sine să scrie despre această tragedie. E adevărat, Adrian Păunescu a fost cel mai mare poet român în viaţă. A trăit tumultuos, a scris cu fervoare şi a lasat în urmă pilde şi poveţe de tot felul. Pe cele bune, însă, mulţi n-au vrut să le priceapă decât în ultimul ceas: un fel de decoraţie post-mortem…
Dar eu vreau să vă amintesc că tot în momentul acesta, în care o naţie întreagă îl plânge pe POET, o fetiţă de doar 15 ani si 13 kg(!!!!) îşi asteaptă, cu dinţii încleştaţi de atâta suferinţă, sfârşitul pe un pat de spital din Bacău. Şi acesta e locul cel mai bun, cald şi primitor în care s-a aflat vreodată în scurta şi dureroasa ei existenţă!
O cheamă Gabriela şi s-a născut altfel decât ceilalţi copii. Nu din vina ei. Multiple malformaţii au condamnat-o la handicap. Iar propria ei mama a condamnat-o… la moarte!
Nu văd atâta presă naţională scriind despre sângele rece cu care Elena Barna – mama Gabrielei – şi-a folosit copila doar ca să-i mănânce banii de alocaţie. 15 ani şi-a ţinut propriul copil în condiţii inumane, într-o casă care stătea să cadă peste ea! I-a dat doar atâta mâncare cât s-o ţină în viaţă, fiindcă moartă nu-i mai folosea!
Acum, când copila se stinge la spital, aceasta bestie de mamă se scuză în faţa lumii spunând că n-a avut bani să o îngrijească…
Dar nouă ce ne pasă? Autorităţile fac o anchetă şi marele rezultat poate fi condamnarea “mamei” la închisoare pentru neglijenţă. E strigător la cer! Acuza pentru o astfel de mamă ar trebui sa fie tentativă de omor cu premeditare, iar o pedeapsă potrivită nici nu-mi pot imagina!
Medicii povestesc cum biata fiinţă, ajunsă acum un schelet, nu mai poate asimila nici serurile cu care încearcă s-o hrănească pe cale artificială. Gabriela a fost un suflet din care nu a mai rămas decât o umbră, un strigăt de diperare. Şi a ajuns aşa prin “grija” unei mame – mama ei!
Un jurnalist ajunge în multe situaţii la limita cinismului. Când ai văzut tot ceea ce poate scoate la iveala o societate – şi binele, dar mai ales raul – când ai fost acolo unde moartea pluteşte în aer şi nebunia ori destinul răpesc vieţi în cele mai crunte moduri cu putinţă, începi să nu mai simţi durerea la fel ca oamenii normali.
Paleta de sentimente îţi este alterată pentru că tu vezi, la prima mână, ceea ce la public ajunge cenzurat, ca să nu provoace panică ori stări de şoc. Am trăit asta pe pielea mea la Atocha şi El Pozo (în Spania), la Mihăileşti, lângă Buzău (n-am putut uita niciodată cum o femeie cu un copil în braţe căuta disperată pe câmp bucaţi din trupul sfârtecat al soţului ei), am trăit-o şi la New York, după atentate.
Dar încă nu pot întoarce privirea nepăsătoare de la o dramă ca a Gabrielei. Căci adevărul crunt e că această copilă n-a avut niciodată nicio şansă. Chiar fiinţa care ar fi trebuit s-o protejeze i-a distrus firava existenţă. Gabriela s-a născut pentru a suferi şi a muri în chinuri, căci aşa a decis propria ei mama!
Autorităţile locale spun că i-au propus Elenei Barna să dea copila la un centru specializat, dar femeia a refuzat. Tot satul ştia despre chinul fetei şi nimeni n-a făcut realmente ceva ca s-o salveze. Avem Direcţii de protecţia copilului prin primării pentru ca aşa ne-a cerut Bruxelles-ul, dar tot degeaba. Căci mult prea des aflăm de cazuri în care copiii sunt maltrataţi de propriii părinţi.
Când ajungi în străinătate şi spui că eşti din România, sunt două lucruri prin care eşti identificat: ţiganii şi Dracula. Orice legendă, se ştie, are un sâmbure de adevăr, iar Ţepeş este un arhetip. Avem cruzimea asta în sânge şi, din păcate, şi-o doză de laşitate care ne face să ne manifestăm împotriva celor slabi. Chiar împotriva propriilor copii… Nu cred că sărăcia sau lipsa de educaţie pot malforma un suflet, cred mai degrabă că un suflet în esenţă strâmb poate genera astfel de comportamente.
Gabriela se stinge, condamnată de mama ei – e o dramă locală, subiect de bârfă şi material pentru câteva ştiri pe care, oricum, peste o lună toată lumea le va uita. Dar cum rămâne cu conştiinţa care permite să se întâmple aşa ceva? Cum rămâne cu sistemul care nu pedepseşte o astfel de mamă decât pentru “neglijenţă”? Nu cumva chiar sistemul şi reprezentanţii lui ar trebui condamnaţi ca neglijenţi? Şi culmea ironiei: Elena Barna ar putea fi decăzută din drepturile parinteşti! Despre care părinte vorbim, despre ce drepturi?!?
S-a stins un mare POET şi toată presa românească vuieşte despre asta. Aleargă dupa imagini şi declaraţii, după prim planuri cu feţe îndurerate. Dar amintiţi-vă cu toţii ce a spus Păunescu pe patul de moarte:
“Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei
Păziţi-vă şi inima, şi gândul(…)”
Viaţa se vede altfel în momentul final. Cu siguranţă că pentru unii finalul ăsta ar fi mult mai împăcat şi linistit dacă în procesul numit viaţă ar dovedi măcar puţină omenie…
Foto: Fineartamerica
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
