„Ultima regină a Parisului”, după cum a numit-o Valentino, muză a lui Yves Saint Laurent (pentru care era „Inorogul de fildeş”), dar și a lui Emilio Pucci (cel care a supranumit-o „Giraffina”), este contesa Jacqueline de Ribes, născută Jacqueline Bonnin de la Bonninière, chiar de Ziua Franței, în 1929. Suntem, iată, contemporani cu o legendă a stilului, care a fost de-a lungul vremii designer, femeie de afaceri, producător de filme, colecționar de modă și filantroapă.
Contesa Jacqueline de Ribes împreună cu baronul Guy de Rothschild, baroneasa Marie-Hélène de Rothschild, Audrey Hepburn și Georges Pompidou la Château de Ferrières, 1962
Jacqueline a știut de foarte tânără ce își dorește de la viață. La numai 18 ani a vizitat atelierul lui Christian Dior, iar la 19, pe când, dacă e să ne luăm după o glumă, garderoba sa nu număra mai mult de două ținute, avea să-l cunoască pe bărbatul alături de care va trăi 62 de ani – vicontele Édouard de Ribes. Foarte tânăra Jacqueline nu se machia, nu fusese niciodată la coafor și nici nu purtase vreodată tocuri, și, ca să vi-o imaginați mai bine, iată cum o descria viitorul ei socru, contele de Ribes – „combinație între o prințesă rusă și o fată de la Follies Bergère”.
Perechea va locui o perioadă cu părinții lui Édouard, fiind nevoită să respecte regulile stricte ale acestora. De aceea, lui Jacqueline căsnicia i s-a părut, într-o prima fază, ca o închisoare. Se simțea iubită, dar nu înțeleasă. Abia mai târziu avea să realizeze că, de fapt, căsnicia a fost cea care i-a oferit libertatea de care avea atâta nevoie. La una din petrecerile unchiului său, contele Étienne de Beaumont, îl cunoaște pe extravagantul Charles de Beistegui care o invită să participe la faimosul Beistegui Ball, despre care se spune că Jacqueline îi este „ultim supravieţuitor”.
Pentru această ocazie, Jacqueline, împreună cu prințesele Caetani și Colonna s-au îmbrăcat la fel, în rochii albe, inspirate din stilul pictorului Longhi, cu măști negre acoperindu-le în întregime chipul și cu bijuterii fantezie semnate de Mme. Gripoix. Imaginea inedită, multiplicată, a reușit să creeze senzație și să impresioneze. De la gazda acestor petreceri pline de fantezie Jacqueline avea să înțeleagă cât este de complexă viața socială, căci, în ciuda tuturor celor trăite în timpul războiului, era doar o tânără inocentă. Și tot Charles Beistegui este cel de la care învață să mintă, după cum mărturisește prietenul său de-o viață, Reinaldo Herrera.
Jacqueline s-a remarcat dintotdeauna prin strălucirea înnăscută și stilul desăvârșit, dar și prin spiritul său liber și intolerant, reușind mereu să monopolizeze atenția tuturor, fie că se afla în înalta societate a Parisului de după război, fie că subjuga New York-ul în anii ’50 sau societatea veselă a Ibizei din anii ’60. Caracterul său puternic și hotărât s-a format încă din copilărie, fiind marcată de prezența războiului și de mutările succesive care au pregătit-o pentru viață și au „familiarizat-o cu dezamăgirile”, după cum avea să mărturisească mai târziu. În acea perioadă, mama ei, Paule, obișnuia să nu o ia în serios atunci când visa să devină balerină, amuzându-se pe seama fizicului său neobișnuit. De altfel, Jacqueline chiar a recunoscut că „mereu m-am simțit nesigură, așa că mereu mi-am lovit sufletul și capul”. Însă tocmai cu aceste trăsături diferite – slabă, cu picioare lungi și profil egiptean, reușește s-o impresioneze pe celebra Diana Vreeland, editor al revistei Harper’s Bazaar, cu ocazia primei sale călătorii la New York, la începutul anilor ’50.
Aceasta îi facilitează întâlnirea cu fotograful Avedon care avea să creeze cea mai reprezentativă imagine artistocratică a momentului: un profil maiestuos, cu gâtul lung și nasul înalt, cu un machiaj care îi accentuează frumusețea ochilor migdalați și cu o coafură menită să echilibreze portretul devenit celebru și publicat în Life și în antologia Observations. Splendoarea ei atipică este pusă în valoare prin desăvârșirea, între 1950 și 1955, a acestei imagini de zeița egipteană (Nefertiti) în fața căreia frumusețea clasică păleşte. Jacqueline recunoaște că datorită întâlnirii cu Diana Vreeland nu i-a mai fost frică de propria autenticitate și a început să aibă încredere în sine. Până să împlinească 25 de ani avea să devină cea mai cea mai în vogă femeie din lume!
Așa reușește să-l cucerească, în următoarea sa călătorie la New York, pe designerul Oleg Cassini care o invită să colaboreze la realizarea colecțiilor sale, intuind corect talentul de designer al lui Jacqueline. Aceasta acceptă încântată și, la intoarcea la Paris, începe să lucreze împreună cu două ajutoare (șeful de studio de la Patou și un angajat de la Balenciaga) în propria casă, folosind pânză, întrucât nu își permitea să lucreze cu mătase. Toalete create urmau să fie trimise la New York, lui Oleg, dar însoţite de crochiuri relevante. Așa îl contractează pe tânărul stilist Valentino cu care colaborează strâns timp de un an de zile, perioadă în care el se gândea să se întoarcă la Roma din cauza neajunsurilor. Cu toate acestea, și la încurajările lui Jacqueline, rămâne în Paris unde, după trei ani, reușește să-și deschidă o casă de modă. Între timp, Jacqueline își închide atelierul de acasă.
În 1956, stilul ei inconfundabil o propulsează între cei votați în lista internațională a celor mai bine îmbrăcate personalități „International Best Dressed List”- fondată de Eleanor Lambert în 1940 și coordonată în prezent de celebra revistă americană „Vanity Fair” – la categoria Professionals. Numele ei avea să mai apară de încă patru ori înainte de a accede la „Hall of Fame” în anul 1962, an care îi va aduce consacrarea. Poate cuvintele prietenei sale Jayne Wrightsman sunt cele mai în măsură să redea succesul de care se bucura Jacqueline: „Când încă tuturor le mai păsa de cum se îmbracă, toată lumea ar fi vrut să se îmbrace și să arate ca ea”. De altfel, și contesa Marina Cicogna era de părere că „era însăși personificarea ideii că franțuzoaicele sunt cele mai elegante femei din lume”.
În anii 70 îl cunoaște pe Emilio Pucci cu care colaborează timp de două sezoane, realizând pentru colecțiile acestuia spendide rochii de seară din mătase albă și neagră. Tot în această perioadă, cochetează cu jurnalismul de modă, susținând în anonimat o rubrică în Marie Claire.
Însă pasiunile sale depășesc granițele modei. La sfârșitul anilor 50 intrase deja în contact cu baletul prin intermediul lui Raymundo de Larrain, scenograf al companiei International Ballet of the Marquis de Cuevas, înființată de George de Cuevas, soțul nepoatei lui John D. Rockefeller, Margaret Strong. După moartea marchizului de Cuevas, Jacqueline devine noul manager al companiei, cu Larrain impresar. Acestei noi aventuri i se dedică trup și suflet, muncind câte 15 pre pe zi pentru ambițioasa punere în scenă a unui spectacol grandios, „Cenuşareasa” (Prokofiev), din a cărei distribuție făcea parte însăși Gerladine Chaplin, pe vremea aceea, studentă la balet, în vârstă de numai 17 ani. Pentru a putea duce la bun sfârșit impresionanta producție, Jacqueline donează companiei din colecția sa, implicându-și și prietenii cărora le solicită abonamente, fapt care nu este tocmai pe placul familiei sale. Cu toate acestea, spectacolul este o reușită, se joacă cu casa închisă, iar însuși socrul său îi va cere bilete pentru cunoștințele sale. După trei ani, însă, Jacqueline decide să renunțe la compania de balet, dar implicarea sa în lumea showbizului continuă. În anii 70 este coproducător pentru televiziunea franceză pentru trei producții inspirate de cartea lui Luigi Barzini – The Italians, dar și pentru două spectacole UNICEF.
Ibiza
Sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70 marchează și perioada electrică a tinereții dezlănțuite, căreia Ibiza îi era Mecca. Jacqueline nu a putut nici ea sta departe de acest rai, astfel încât se hotărăşte să-și construiască aici o casă, în stilul locului, implicându-se cu aceeaşi pasiune mistuitoare de care dădea dovadă în orice făcea, până la a lucra cot la cot cu muncitorii. Rezultatul – o construcție aparent simplă, dar uimitoare, reprezentativă pentru sofisticata personalitate a contesei care, în ciuda manierelor și a limbajului său aristocratic, își dorea o viață boemă, printre tineri, alături de care se simțea și ea la fel. „Orice am făcut în viaţă”, mărturisea Jacqueline, „a fost împotrivă. Nimeni nu m-a aprobat vreodată”. Dar în lipsa acestei „aprobări” din partea celor din jur, Jacqueline a primit mereu admirația lor necondiționată. Prietenii săi își amintesc că o petrecere era faimoasă doar prin simplul fapt că Jacqueline acceptase invitația și o onorase cu prezența sa ravisantă. Oscar de la Renta povestește despre un astfel de eveniment la care Jacqueline a întârziat foarte mult, însă atunci când a sosit, petrecerea „era un spectacol, iar ea era vedeta. Nimeni nu stăpânea mai bine ca ea arta de a-și face apariţia”. Iar Herrera îi completează imaginea afirmând despre ea că „de fapt, există cel puțin 15 Jacqueline – toate, fascinante. Nu știi niciodată care dintre ele își va veni. Este o actriță înnăscută.”
La o petrecere pe yachtul Christina – palatul plutitor al armatorului grec Onassis – ancorat lângă piața San Marco, Veneția.
De-abia în 1982, Jacqueline se decide să-și adune toate forțele, talentul și faima pentru a-și lansa propriile creații, iar în 1983, cu sprijinul necondiționat al lui Yves Saint Laurent, dar și al lui Pierre Bergé, în timpul săptămânii modei de la Paris, organizează prima sa prezentare de modă acasă, spectacol de la care nu lipsesc Ungaro, Valentino sau John Fairchild. Colecția sa are un imens succes, modelele sunt imitate, inclusiv piesa pentru care Jacqueline rămăsese fără material și a fost nevoită să improvizeze. De fapt, pentru întreaga prima sa colecție folosise doar bucăți de materiale, după cum avea să declare, dar și bijuterii personale. În urma acestei realizări, Saks Fifth Avenue îi oferă un contract de trei ani, reușind ca, pentru două săptămâni, să monopolizeze vitrinele acestora, toate manechinele părând replici ale inconfundabilei Jacqueline de Ribes. Colecția sa se adresa unei nișe oarecum neglijată până atunci – cea a doamnelor sofisticate, mature, dar nu bătrâne. În 1985, afacerea rula 3 milioane de dolari anual, cu peste 40 de magazine din Statele Unite care îi comercializau modelele. Cum era firesc, nici vedetele momentului nu au ocolit-o, Joan Collins purtând o rochie de Ribes la căsătoria sa din 1985 cu Peter Holm. Cher și Nancy Reagan sunt alte personalități cărora strălucirea rafinată a creațiilor lui Jacqueline le completa perfect imaginea publică.
Pregătiri pentru prezentarea colecției, 1986
Afacerile însă sunt o lume dură, alianțele nu sunt mereu cele potrivite (cum ar fi cea cu gigantul japonez Kanebo), iar Jacqueline ajunge în câţiva ani, epuizată și izolată, în spital, unde rămâne 9 luni și suferă o operație la spate care timp de trei ani (între 1994 și 1997) o impedică să meargă. Ulterior, descoperă și o boală gastrointestinală care îi este diagnosticată corect de-abia în anul 2000. Între timp, necazurile se țin lanț, Rivaud Group, afacerea pe care Édouard o moștenise în 1975 de la tatăl său și pe care o conducea alături de fiul său Jean, este subiectul unui amplu audit guvernamental, iar cei doi sunt acuzați de evaziune fiscală. Amenda pe care o primesc se ridică la uriașa sumă de 10 milioane de dolari, sumă pe care însă Rivaud Group o putea plăti. Scandalul capătă valențe politice, atunci când rezultă că Rivaud finanța partidul lui Jacques Chirac. În urma acestor probleme, compania este preluată de multimilionarul Vincent Bolloré. De Ribes păstrează totuși un mic procent din companie, iar Édouard devine vicepreședinte al Bolloré Group, fiind foarte ocupat, chiar și la venerabila vârstă de 87 de ani.
În 2010, a fost decorată cu Legiunea de Onoare de către Președintele Franței.
Jacqueline crede că acesta este, de fapt, secretul căsniciei lor atât de longevive: „Ne iubim, dar suntem de acord că avem nevoie de independență. Şaizeci și doi de ani alături de același bărbat nu sunt ușori. Sunt atâtea moduri de a iubi… Cum poți să știi dacă cineva este cel mai bun, dacă nu poți compara? Modalitatea francezilor de a se raporta la căsătorie, cuplu, dragoste este complexă”. La fel de complexă precum personalitatea acestei uimitoare figuri de origine aristocratică, visătoare, curajoasă, neobosită și mereu impecabilă, de un rafinament copleșitor, inclusiv pentru noile generații pentru care modernitatea nu mai este de mult sinonimă cu eleganța și bunul gust, și căreia astăzi putem să îi urăm cu sinceră admirație „La mulți ani!”.
Viața sa plină este definită de eleganță și distincție, reflectate inclusiv în impresionanta sa colecție de peste 400 de ținute de haute couture şi prêt-à-porter, semnate de designeri celebri, colecție care, împreună cu bijuteriile și accesoriile pe care le-a purtat de-a lungul vieții, vor fi adunate într-o expoziție pe care Muzeul Metropolitan din New York o va găzdui între 3 noiembrie 2015 și 31 ianuarie 2016.
Pe Cristina o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Idei de cadouri pentru femeile care apreciază rafinamentul
Maria Tallchief – dansatoarea americană care a luat pe sus Parisul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
