Cum poți cunoaște mai bine un om pe care îl știi de puțină vreme?… Sunt întrebări pe care nu le poți pune direct, altele, pentru care ți-ar trebui timp petrecut împreună, dincolo de barierele ridicate de prea tânăra cunoștință, ca să se destăinuie. Și, după ce te întâlnești cu el ca să-i vezi ochii, zâmbetul, mâinile, gesturile, umbrele și lumina, atât cât se pot ele dezvălui pe fugă, după ce te încredințezi că acolo e o poveste adevărată, un foc ce îmbujoarează, o neliniște ce-și caută expresia, un dor de întrupare în ceva la fel de mângâietor ca fericirea, alegi să-i lași timp de gândire în fața unui torent de întrebări inspirate chiar de aparenta fragilitate a omului și de pasiunea care îl locuiește.
Omul este Maria Dermengiu, pasiunea – mătasea pictată, iar materializarea – cele mai frumoase eșarfe. Cu mesaje tulburătoare cum e și atingerea lor de cea mai seducătoare curbă a trupului de femeie – mica albie senzuală a cefei născută la confluența liniilor magnetice ale gâtului…
Iată câte ceva – puțin, mult – din femeia care naște, în rotundă bucurie, vise de mătase. Cea care n-a avut nevoie de confirmări pentru a ști că face ce trebuie.
Iubirea…
“Iubirea e un prezent continuu care te naşte de fiecare dată, cu fiecare clipă în care dai tot, iar ea te readuce la tine, tot mai bogat, tot mai puternic, tot mai tu”. Ori ai iubire, ori nu o ai. Ori eşti, ori nu eşti. Atenţia pentru gesturile mici vine din implicare , nu din detaşare. Iubirea reală presupune inocenţă. Naivitate în sensul cel mai pur. Copiii sunt cei ce mă învaţă constant cum este această iubire. Cum este să iubeşti sincer o fiinţă atunci când te dezamăgeşte, pentru că înveţi să o „vezi” pe ea şi nu doar acţiunile sale. Continui să învăţ… Iubirea te învaţă că nu te poţi diminua pe tine, iubirea nu presupune a renunţa la libertatea sufletului şi a spiritului, a nevoilor şi a viselor, doar de teama unui final, a singurătăţii. Iubirea înseamnă întotdeauna prezentul. Se crede că Iubirea este comoara oamenilor frumoşi. Însă iubirea este apanajul omului al cărui suflet este lucrat în acest sens şi depinde mult de rafinamentul său emoţional. Emoţiile profunde devin calităţi simţind rafinat. Iubirea este o artă pe care o exarsăm toată viaţa şi faţă de care ne dovedim mult prea des stângaci în a o manifesta. Necondiţionat. Deschis. Vulnerabil. Paşnic. Totul se leagă ca într-o alchimie perfectă prin sentimentul păcii interioare. Restul este egoism şi praf în vânt…
… acum și atunci?
Trecutul nu este o ţigară care sfâraie pe piele, ci o poveste sepia. Iubirea din adolescenţă va avea mereu puritatea începuturilor fără istorie. Ceea ce cărăm în spate mai târziu devine un punct de referinţă în felul în care ne vom adresa iubirii de mai târziu. Atitudinea cu care întâmpinăm o persoană nouă în viaţa noastră condiţionează calitatea şi profunzimea relaţiei de mai târziu. Iubirea de tinereţe înseamnă voinţă, dorinţă, emoţie. Ceea ce ar trebui să fie valabil şi acum. Îmi doresc oameni vii lângă mine. Mi-e greu să cred că ne transformăm încet în inimi fără suflu, în vânători orbi, în visători fără ţel. Şi nu am cum să nu mă gândesc la ceea ce Aurora Liiceanu scria… Să înţelegem că a cădea în resemnarea adultului cu dorinţe potolite de vreme, cinică şi combinată cu nesiguranţa unei schimbări cu succes îndoielnic în viitor, este poate cea mai tristă varianta a noastră.
Prietenia
Prietenia este o reflexie a ta. Oricine îţi este prieten, oglindeşte ceva al tău. Şi asta nu poate fi decât ceva foarte valoros. Înveţi împreună. Împărtăşeşti experienţe şi înveţi din ale celuilalt. Ca într-o mare familie de suflete. De aceea, în mod real nu poţi avea muţi prieteni foarte buni. Prieteniile, însă, se împart şi ele în mai multe categorii ce ţin de proximitate, afinităţi, complementaritate etc.
Singurătatea…
Despre singurătate aş putea scrie romane, despre solitudine mai puţin, însă pe aceasta doresc să mi-o apropii. Există o vorbă cunoscută în întreaga lume – ne naştem singuri şi vom muri singuri. Dar eu m-am născut alături de un alt suflet, fratele meu geamăn, şi am continuat să trăiesc în prezenţa atâtor alte suflete, încât nu ştiam, tânără fiind, ce înseamnă singurătatea. Sau nu ştiam care este diferenţa reală dintre singurătate şi solitudine. Ca să poţi depăşi singurătatea trebuie să ţi-o asumi. Să o stăpâneşti şi astfel să o poţi transforma în solitudine. Caldă, împlinitoare, ce permite introspecţia şi centrarea. Frumuseţea unor astfel de momente de conştientizare este că îţi pui fiinţa în slujba unui sine superior, în slujba unui flux pe care îl poţi accesa numai atunci când dai drumul.
Plânsul
Sensibilitatea, timiditatea, subtilitatea fină a reacţiilor la diferiţi stimuli exteriori lumii tale sunt percepute ca şi „calităţi” atunci când sunt citite într-o carte, însă în lumea „reală” sunt percepute ca slăbiciuni şi eşti expus agresiunii… Dacă ar fi adun câte lacrimi mi-au mângâiat obrajii în timp, s-ar aduna lacuri albastre fără de sfârşit pe fundul cărora vei găsi frânturi de iubire, poezii nespuse, culori şi lumi de poveste fără de înţeles în ochii celor orbi de emoţie. Neputinţa nu este o opţiune. Ce ne facem, renunţăm şi ne luăm jucăriile?
O zi proastă
Încerc să mă adun. Să mănânc ceva bun (sunt o gurmandă). Să ascult sau să citesc ceva ce-mi place mult. Şi să am contact cât mai puţin cu oamenii în acea zi. Stau în vizuină. Recunosc că am avut zile nasoale când, de oboseală şi stres, stăteam pe o margine de pat nemişcată, aşteptând parcă să mă trezesc dintr-un vis urât. La un moment dat, tot trebuie este să te ridici şi să faci ceea ce trebuie să faci. Nu poţi fugi de nimic şi chiar nu este sănătos. Ştiu că totul trece şi anxietăţile sau gândurile de genul „ce mă fac mâine” o să fie depăşite.
Frica
Toatele proiectele de viitor depind de ceea ce facem în prezent. În acest fel, ne construim un trecut. De modul cum ne construim acest trecut depinde şi împlinirea. Revenind la „frică”. Frică care se insinuează în toate cotloanele vieţii sub diferite forme şi care îşi arată umbrele în tot ceea ce facem. Cumva este opusul asumării.
Îmi asum ce gândesc, ce arăt lumii, ce spun şi cum mă înfăţişez. Urmele fricii o văd în tonalităţile culorilor, în densitatea materiei care acoperă strat peste strat peste strat de culoare, aşa cum ar vrea cineva să îşi ascundă faţa de soare. Tot ceea ce presupune emoţie te vulnerabilizează teribil. Arată cine eşti. Te expune. A fi artist este, în primul rând, o stare. Cred că frica este o boală mentală. Se răspândeşte ca un virus, de la părinţi la copii, dar există leacuri. Noi suntem antidotul. Nimeni nu ne poate vindeca. Doar tu poţi face asta.
Orice luptă cu percepţiile altuia decât ale tale este o lupă pierdută. Damnată din start. Avem nevoie de noi înşine. Cu cât o voce interioară este mai gălăgioasă şi nu se face auzită, cu atât mai tare „ţiuie” culorile aşternute pe pânză. Cu cât personalitatea artistului este mai închegată şi mai echilibrată, cu atât culorile se leagă între ele ca într-un dans caleidoscopic, curgând firesc unele din altele şi fiind liant unele pentru celelalte.
Copiii
Copiii… sunt o lume inocentă într-o mare de stimuli, factori şi potenţialităţi. Mă gândesc la ai mei doi îngeri, unul în stânga mea şi unul în dreapta mea ca la două aripi ce îmi dau puterea să mă înalţ peste platitudinile zilnice prin iubire. Împărtăşită. Declarată. Sper în viaţa aceasta să le pot transmite acel ceva care în timp să le încălzească inima, să le înmoaie furia când se vor simţi neputincioşi şi acel ceva care să-i înveţe că după ploaie se ascunde mereu soarele.
Viața
Avem un drum lung de parcurs în lumea aceasta şi realizez cum lăsăm, de multe ori, viaţa să ne scape printre degete. Lăsăm comoditatea sau falsa modestie să-şi pună amprenta pe ziua de azi, de ieri, de mâine şi grija faţă de noi înşine o manifestăm din ce în ce mai sporadic.
Ce înseamnă grijă faţă de propria persoană? Înseamnă, mai întâi de toate, respectul de sine, să ştii cine eşti, ce vrei de la tine şi de la ceilalţi şi încotro te îndrepţi. Fără să te iubeşti, să-ţi respecţi corpul şi mintea ajungi să te extenuezi muncind şi sărind peste mese sau ieşind în oraş over-dressed în nimic ce-ţi este confortabil doar pentru că impresia contează mai mult decât bietele picioare sacrificate în tocuri de 12 cm. Să-ţi respecţi mintea hrănind-o şi şlefuind-o prin acumulare, prin stimularea tuturor simţurilor- vizuale, auditive, tactile, gustative. Citind, trăind, aplicând. Căci a trăi doar într-o lume a gândului ce nu prinde formă este la fel cu a spune că este suficient să înţelegi o teorie. Nu, trebuie s-o practici pentru a-i înţelege esenţa.
Să te investeşti cu încredere, că POŢI şi cu voinţa unui om ce cunoaşte înfrângerea, dar care se simte mai bine în pielea unui luptător şi căruia îi şade mai bine cu zâmbetul luminat de soarele de după furtună. Să te iubeşti suficient de mult, încât să ştii că frumuseţea fizică este trecătoare, dar un caracter nobil şi o inteligenţă şlefuită cu răbdare trec testul timpului. Să te iubeşti suficient de mult, încât să-ţi permiţi ca pasiunea pentru un lucru să-şi facă loc în viaţa ta; să te iubeşti suficient cât să renunţi la a mai căra în spate povara lui „N-am chef”.
Evoluţia nu este mereu lineară, dar este necesară. Şi în urma ei vin lucrurile cu adevărat importante, oamenii frumoşi pe care îi aşteptăm să apară, experienţele frumoase din care învăţăm şi, mai ales, iubirea – de sine şi apoi pentru ceilalţi.
Prezentul
Sunt mândră că am reuşit să creez tot ceea ce mi-am imaginat cu ochii minţii – să fiu artist, să încep un business ce merge foarte bine, toate de la zero şi fără vreo cunoştinţă anterioară.
Sunt fericită că, până în acest moment al vieţii mele, am reuşit să ofer tot ce am eu mai bun în relaţiile personale şi astfel nu am avut parte niciodată de cineva care să plece din viaţa mea. Este adevărat că eu am făcut astfel de alegeri pentru alţii, dar câteodată nu se poate altfel.
Copiii nu pot să-i consider o izbândă sau o realizare în sine – ei vin pe pământ fără ca noi să avem un merit real – doar la sfârşitul vieţii îmi voi rezerva părerea de a concluziona asupra calităţii mele că părinte şi doar atunci voi şti dacă am realizat ceva pentru ei sau nu.
Credinţa
Mă consider mai mult spirituală şi nu religioasă. Când eram mică vroiam să mă fac maică. Citeam mult Biblia şi spre vârsta de 11 ani eram deja mult familiarizată cu conceptele şi practicile religioase. Copil fiind, am decis că Dumnezeul meu este numai iubire şi este unul iertător, aşa că am pus o mare pauză între mine şi tărâmul strict al religiei. Am ajuns să îl percep pe Dumnezeu ca pe ceva nedefinit, prezent în tot şi toate, o energie, materie conştientă.
Nimic pe lumea aceasta nu este întâmplător. Totul se leagă într-o alchimie perfectă în care noi, fiinţe înzestrate după „chipul şi asemănarea Sa”, suntem creatorii propriilor piese de teatru în care legile cuantice şi fizice sunt în perfect echilibru. Noi jucăm cu gândurile şi subconştientul nostru într-un Univers ce are sens perfect. Poate pentru că nu l-am descifrat noi încă, ni se pare că unele lucruri sunt nedrepte sau unele sunt albe şi altele negre.
Educația
Sunt mai mulţi factori ce dau ca rezultantă ceea ce sunt sau cine sunt astăzi. În primul rând, felul în care am fost crescută, educaţia părinţilor mei şi faptul că am avut ocazia extraordinară de a călători încă din prima parte a copilăriei mele, fapt ce mi-a deschis mult lumea ca înţelegere şi perspectivă. Baza am avut-o solidă, cu o educaţie ardelenească, fermă, aproape nemţească, ce nu lasă loc de mieuneli şi figuri. Ai mei au avut grijă să nu-mi lipsească nimic, cu condiţia că eu să învăţ şi să practic meseria către care ei au ţinut să mă îndrepte.
Reversul există totuşi şi acesta s-a manifestat virulent în momentul în care, după ce am făcut ceea ce era considerat firesc şi pragmatic, şi anume să continui o meserie de familie, am întors foaia la 180 grade şi am schimbat direcţia. Aici intervine meritul personal de a fi încăpăţânată şi dornică de a sparge globul de cristal cu consecinţe pe măsură. Pentru prima oară eram singură în decizia mea şi singură în măsură să mă încurajez pentru a răzbate în a mă redefini ca om. Un an de zile mama mea a venit aproape zilnic la mine punându-mi o singură întrebare menită să-mi sădească îndoiala (cum bine spunea ea) şi care să mă pună pe picioare sau să mă îndepărteze complet de ceea ce alesesem să descopăr în mine: „Cine te crezi să faci acest lucru? Să alegi arta? Ţi-a confirmat cineva că ştii ce faci?” Adormeam cu grijă şi mă trezeam cu ea, însă nevoia de a face sens a fost mult mai puternică decât frica de necunoscut. Şi am răzbit, cred eu…
Cu mândrie pot spune că am început ceva de la zero, şi un business cu fonduri mici, dar care creşte organic frumos şi constant.
Iertarea
Iertarea este, poate, cel mai greu proces. Mai ales cea de sine. Pentru că nu conştientizezi cu adevărat că tu ai avea nevoie de ea. E mai uşor să ne uităm în exterior şi să dăm verdicte. Mai este şi iertarea în iubire, din iubire pentru iubire. Chiar am fost întrebată aşa: „până când îi acorzi iertarea cuiva care continuă să persiste în greşeală? Învăţăm continuu, exersăm în a ierta şi a iubi necondiţionat, dar dacă tot ierţi pe cineva care nu îşi îndreaptă şi asumă greşelile se perpetuează răul”. Iubirea este imperfectă. Pentru oameni, pentru sine, pentru tot ceea ce ne înconjoară. De aceea, ne străduim în speranţa că vom fi mâine mai buni. De cele mai multe ori, însă, trebuie să continuăm acest efort fără persoana care ne-a arătat calea. Probabil că aici este lecţia. Fără rupturi nu poate există apoi alipire. Fără crăpături, nu poţi reface întregul. Fără lipsuri, nu poţi învaţa preaplinul. Şi ceea ce ştiu este că, dacă cineva ar putea mai mult, ar face-o. Nimeni nu este născut rău. Doar că nu înţelege.
Fericirea
Cât de uşor sună „trăieşte-ţi visele”, „fă saltul”, „fii o persoană fericită şi restul vine”, de parcă ai apasa un buton şi gata, minune, ţi se aşază cel mai frumos şi mai tâmp zâmbet pe faţă de satisfacţie totală. Câţi înţeleg cu adevărat că fericirea se compune din cele mai frumoase şi cele mai întunecate părţi ale tale, acolo unde nimeni nu se gândeşte să se dezvăluie, acolo unde adunate toate piesele puzzle-ului (atât cele urâte, cât şi cele mai fermecătoare aspecte ale tale) îţi vor arata adevărata dimensiune a ta şi atunci vei simţi satisfacţia de care vorbeam mai sus.
Oricâte cărţi de self help citeşti, şi oricâte meditaţii kundalini vei fi tentat să repeţi, niciuna nu te va lua frumos de mânuţă să te vezi în oglindă aşa cum eşti de fapt, însumat, urâtul şi frumosul, pateticul şi curajosul, înşelătorul şi şarmantul, laşul şi luptătorul, sfântul şi diabolicul, inimosul şi cinicul, egoistul şi generosul… Îţi vor trezi doar dorinţa de a matura frumuşel sub covorul conştiinţei tale tot ceea ce-ţi displace şi vei scoate ca un magician instruit doar atuurile la înaintare
Dacă vreodată vei reuşi să înţelegi că integrând toate aspectele tale vei fi complet şi, aşadar, „autentic”, abia atunci vine şi lumina din spatele tău, pentru că am veşti pentru tine, lumina nu stă pe un tron în faţa noastră, gata să ne îmbăiem în ea, ci ea se naşte din întuneric, exact aşa cum universul s-a născut dintr-un gol imens. Şi cum legea metafizicii se aplică direct şi la microcosmos ca la macrocosmos, noi suntem copia fidelă a tot ceea ce există acolo, în afara noastră.
Eșecul
Eşec. Poate experienţe. Unele împlinitoare, altele triste. Nu mi s-au întâmplat evenimente care au ţinut numai de mine şi astfel să le cataloghez ca eşec. Au concurat mereu factori pe care nu i-am putut controla, dar care, evident, au fost creionaţi şi de atitudinea mea în acel răstimp. Deciziile luate în urma acelor întâmplări nefavorabile îmi aparţin în totalitate precum şi consecinţele pe care le duc cu mine. În relaţii, aşa cum spuneam, am încercat să fiu mereu la înălţime, prezentă, vie, şi rezultatul a fost uimitor. Acolo unde am decis să rup o legătură, am făcut-o eu şi pentru motive întemeiate. Ceea ce nu exclude tristeţea şi dezamăgirea.
Timpul
Timpul ăsta trece prea repede. Şi eu mă simt un copil în corp de adult. Cum scria undeva: „corpul meu este un copil încăpăţânat; limbajul meu este un adult foarte civilizat”.
Mă bucur de fiecare etapă a feminităţii mele. Descopăr noi valenţe, noi provocări şi noi perspective asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii femeie. Uneori este suficient să îţi asumi ceea ce eşti cu mult prea blamatele fragilitate, sensibilitate, abandon, căutare, ca să înţelegi frumuseţea femeii asumate, împlinite.
Frumusețea exterioară
Haine şi bijuterii – nu am avut o pasiune anume pentru ele. Însă respect femeile ce poartă bijuterii „autentice”. Prefer un singur inel pe deget, dar fii sigură că va fi din diamant veritabil. Prefer puţine haine, de fapt am un dulap mic, mic, care are câteva piese din cele mai bune materiale şi câteva haine casual (cum îmi place să fiu). La mână, chiar dacă sunt în blugi şi tenişi, vei vedea un diamant sau ceva neostentativ şi preţios. Şi părul mereu îngrijit. Cred că asta este definiţia unei femei care se respectă.
Feminismul şi feminitatea
Discuţie lungă, moncher. Câte capete atâtea opinii. Feminismul înseamnă, pentru mine lupta, de a fi ALĂTURI de Ei, nu împotriva lor. Feminitatea cere să fie văzută. Femeia asumată. Să fie privită că pe un suflet. Feminitatea înseamnă să te asumi tu însăţi cu curaj.
Privirea… forma cea mai profundă de comunicare între conştiinţe. „Dacă prind privirea, încetez să percep ochii… Niciodată când nişte ochi te privesc, nu-i poţi găsi frumoşi sau urâţi, nu poţi să remarci culoarea lor” (Sartre).
A fi Văzut înseamnă a te deschide în faţa vulnerabilităţii. Se tinde, în mod firesc, spre o simplificare a relaţiilor în care sintagma „give and take” este cea naturală, fără bătăi de cap sau incursiuni inutile şi fără sens în labirintul vieţii celuilalt. Femeia trece, astfel, prin dezamăgiri ce o fac să se închidă.
Timpul reuşeşte să-şi pună amprenta asupra „feminităţii veritabile” a unei femei, prin experienţele cumulate, deposedând-o, de fapt, de sentimentul cel mai important – sentimentul de unicitate, de mister şi preţiozitate pe care îl conştientizăm de mici şi pe care ar trebui să-l protejăm, în ciuda presiunilor unei societăţi materialiste, lipsite de dorinţa de preservare a spiritului feminin în înţelesul său profund.
Avem de-a face cu un tipar „fast-forward”, unde atunci când lucrurile nu se întâmplă rapid, ai ieşit din joc.
Modestia, aroganța
Modestia, în percepţia mea, nu înseamnă umilinţă, ci decenţă. Aroganţa se naşte din necunoaştere sau lipsa de bun simţ. A fi diplomat în exprimare sau a înţelege o situaţie în asamblul ei fără să ţii musai să dai o replică nu te face, în nici un caz, prost, ci rezervat. Observ cele mai multe cazuri în care se dau replici şi se discuta cu „atitudine” (a se citi obrăznicie) la cei tineri. Modestia apare atunci când conştientizezi că nu toate vin din tine, ci prin tine. În faţa aroganţei nu este indicat să ripostezi – poate singura atitudine sănătoasă este să te retragi. Mă ofensează lipsa de bun simţ şi faptul că cineva persistă în asta, deşi sesizează că văd şi înţeleg. Dar singura soluţie este să scoţi persoanele acestea din viaţa ta. Nu îi învăţăm noi educaţie şi nici nu e rolul nostru.
Politeţea, respectul
Indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de ea, atitudinea pe care o avem ne determină altitudinea la care zburăm prin viaţă „Gravitaţia este o forţă care ne garantează că ne vom izbi de sol. Pentru a ne ridica la o altitudine superioară, noi trebuie, mai întâi, să alegem acest lucru”, să conştientizăm că, pe termen lung, o atitudine lipsită de respect, de aplecare asupra persoanei din faţa ta cu înţelegere şi interes sincer de a o „vedea” te va ştirbi de ceea ce înseamnă calitate. Avem o singură viaţă şi un singur lucru primează cu adevărat – calitatea. Calitatea aplicată ca principiu de bază în tot: în felul în care ne purtăm relaţiile, felul în care ne raportăm la prieteni, iubire, afaceri, tot. Pentru că nimic nu este mai dezolant decât frânturi de bine şi bune intenţii risipite între acte de indiferenţă, egoism şi prostie.
Independența
Aş putea începe prin a spune că independenţa este self-empowering, adică te sădeşte şi îţi dă aripi. Această este o satisfacţie în sine. Independenţa din postura de antreprenor, din postura de artist care îşi vinde propriile viziuni creative şi nu impuse, din postura femeii mature, „pe picioarele ei”, fără atele şi altele asemenea. Satisfacţia vine şi din aprecierea celorlalţi, prin prisma lucrului bine făcut de care eşti mândru, vine din asumarea a ceea ce ai ales, din uşurinţa cu care te raportezi la munca ta şi la ceea ce ai de continuat. Cu toate acestea, insatisfacţii pot apărea din munca cu ceilalţi. Cu cei de care depinzi – furnizori, producători, distribuitori care pot zgudui relaţia pe care ai construit-o cu clienţii tăi din pricina întârzierilor, a lipsei unităţii metodei de fabricaţie. Ca femeie în afaceri ai nevoie să dezvolţi aceea latura masculină din tine care să fie pe limbajul şi în spiritul mediului de business. Din păcate, aceasta este una din marile mele insatisfacţii, deoarece eu nu o vreau dezvoltată şi mai mult decât ceea ce este. Este în contradicţie cu latura mea sensibil-artistică pe care încerc să mi-o menţin cu efort.
Un subtil downside al meseriei mele de artist şi antreprenor deopotrivă este aşteptarea celorlalţi că eu aş fi mai în vârstă sau prejudecata că prezenţa mea /alura mea de femeie-copil ar diminua cumva din calitatea celor create / spuse de mine. Recunosc că până acum am adunat mult mai multe satisfacţii decât aş putea număra în dreptul momentelor de insatisfacţie.
Instinctul, știința
Eu am început totul ca autodidact. În artă, în business, la fel cum se întâmplă şi cu viaţa, până la urmă. Fără manual. Am trecut prin filtrul intuiţiei mele tot ceea ce aveam în faţa ochilor şi apoi îl traduceam cu logică. Cred că a fost un plus pentru mine să nu fi învăţat înainte cum sw „face” un lucru – l-am putut amprenta cu viziunea proprie şi realitatea mea. Ceea ce am învăţat este că nu trebuie să te ierarhizezi, ci să te raportezi la tine şi la ceilalţi teritorial (ca să îţi fie mai uşoară munca). Acest fapt te poate paraliza în orice ai dori să întreprinzi – dacă te uiţi la predecesorii tăi, cu singuranţă vei afla de vârfuri de lance în meseria ta şi vei avea tendinţa să te compari. Efectul va fi că îţi vei evalua fericirea/ succesul/ realizările în funcţie de această ierarhie. Aceste atitudini nasc o competiţie ce urmăreşte să fii peste cei pe care îi consideri deasupra ta şi astfel ignorând factori personali care nu ţin de nimeni şi de nimic în afara propriei tale vieţi şi alegeri.
Desigur că am ajuns să fac şi şcoală de artă (din dorinţa de a avea o bază legală a activităţilor mele şi pentru a acoperi cumva din prejudecăţile sociale), o şcoală de business pe care de curând am absovit-o – lucru ce nu a făcut decât să-mi întărească convingerea că eram pe drumul cel bun şi să-mi structureze din informaţiile pe care le acumulasem prin experienţă.
Eşarfele sunt transpunerea cea mai fidelă a ceea ce au întrevăd în arta mea- sensibilitate, mătasea este foarte fină, se poartă pe corp şi aproape de inimă. Sunt întrebată foarte des de ce am ales, ca artist, să fac produsele Marie Nouvelle? Eu nu am inventat roata. Şi nici eşarfele. Nici prinţul. Însă dacă cineva va dori să mă cunoască sau să înţeleagă de ce am ales să fac ceea ce fac, aş spune aşa: în spatele tuturor lucrurilor pe care le purtăm, există nişte creatori. Există acolo nişte suflete ce îşi pun vocaţia, voinţa şi imaginaţia în mâinile celorlalţi.
Cum alegem să facem acest lucru este, cred eu, ceea ce contează cel mai mult. Mai presus de câştigurile materiale, trebuie să dăruim înapoi lumii ceva. Ca artist, singurul lucru pe care-l pot oferi şi care nu poartă valoare pecuniară, este viziunea mea asupra a tot ceea ce mă înconjoară, fărâmă din inima mea nespusă prin cuvinte, ci transmisă în culori şi imagini. Fiecare tablou pictat poartă cu sine o stare, o crâmpeie de emoţie pe care aleg s-o dau mai departe şi s-o împărtăşesc cu ceilalţi.
De aceea am ales să nu fac nimic ce implică imagini generate de calculator, vectori sau alte forme mecanizate, ci să ofer simplitatea mâinilor mele.
Spiritul
Ceea ce face legătura între materia primă, artist şi rezultatul muncii sale este, fără îndoială, sufletul. Conştiinţa sa. Cu cât devii mai transparent în a-ţi lăsa interiorul să vorbească, să se manifeste, cu atât mai multă consecvenţă, calm şi echilibru va reieşi din lucrările, munca ta.
Cred mult în flow. În ceea ce vine natural. În adevărul personal. Care iese la suprafaţă asemeni bulelor de aer ce nu au greutate, ci doar valoare intrinsecă. Culoarea este sentiment. Este lumina. Este undă şi vibraţie. Arta nu se poate cuantifica în măsurători, ci în povestea spusă de ochii fiecăruia dintre noi atunci când este privită.
Am citit mai demult ceva ce a tradus ceea ce eu fac perfect – Transmiterea Simbolurilor. Ceea ce îmbrăcăm are sens. „Port lumea ca pe un veşmânt larg. Eu trăiesc în lume, dar şi întreaga lume e în mine. Haina, în înţelesul ei simbolic – văzută. O adevărată mandala-yantra (grafică şi obiectual-tridimensională) a întregului multiunivers (cu sectoarele sale), în sensul fizicii moderne, explodat din Punctul Primordial, prin extinderea infinită a acestuia. Prin teoria topologiei matematice s-a demonstrat cum un obiect de dimensiunea universului nostru (13,7 miliarde ani lumina), poate fi înfăşurat topologic în ceva de mărimea unui corp omenesc (sau chiar a unei portocale) şi cum acesta din urmă poate fi desfăşurat topologic în apoi la dimensiunile cosmice. Îmbrăcându-ne astfel, conştient-atent respectuos, devenim Homo Cosmicus, Omul Primordial. Marele fizician japonez Tomonaga, prieten cu Einstein a descoperit o fizică fără spaţiu-timp, în care veşnicia înseamnă nu atât curgerea infinită a timpului, ci abolirea a însăşi ideii de timp! Deci prin îmbrăcarea acestei haine, numite azi, cam peiorativ „populară”, omul se îmbracă cu întregul univers / lume. Îmbracă haina / pânza lume / univers, ca ruloul spaţiu-timpului din picturile de la mănăstirile din Moldova, desfăşurat la începutul lumii şi înfăşurat la sfârşitul acesteia de către îngerii lui Dumnezeu la porunca Acestuia. Prin degenerare / entropizare, haina sacră a devenit hainele civile de astăzi. Dar Mesajul Profund este intact, acelaşi. Dacă am şti să ne îmbrăcăm, am putea trăi Revelaţia!” (Haina Divină)
Arta mea are ca punct de plecare natură… umană. De fiecare dată când privirea ne este aţintită către noi înşine, ne descoperim, în vreme ce atunci când ne orientăm către lume, ne dezvăluim. Petală cu petală, întreg al aceluiaşi cerc ce a luat naştere în forul nostru interior. La fel că şi o mandala. Suntem o lume de posibilităţi şi emoţii. Prin simboluri şi basme, lumea este descompusă şi recreată.
Descoperind creaţiile folclorice şi mitologia populară, am dorit să dau interpretare sensurilor şi rosturilor mitice prin apelarea la imaginea tradiţional culturală a simbolurilor folosite: arborele sacru (copacul vieţii), Luceafărul, Soarele şi Stelele, florile, romburile şi figurile geometrice folosite ca orament, cerbul, ciocârlia, covorul, aripile şi zborul iniţiatic, cercurile.
Itinerarul sufletului meu începe aici, cu primele linii trasate, cu primele gânduri aşternute în cărbune. Primele semne îşi fac apariţia pe pânză şi se sedimentează acolo, ca nişte particule de dor, dor îndelung de sens şi cunoaştere. Pânzele acestea sunt aspiraţia unui artist prinsă într-un loc „închis”, mai cu seamă stabil, unde mă pot simţi liberă.
A face artă, în opinia mea, este pentru a-mi aduce aminte mereu de mine, de cine sunt şi de inima mea. Pentru că da, în faţa pânzei îmi recompun realitatea. A ceea ce nu se vede cu ochiul liber. A ceea ce nu se simte prin cuvinte. A ceea ce nu transpare atunci când sunt privită.
Temerile
Desigur, cu toţii putem avea la un moment dat senzaţia că nu vom acoperi anumite situaţii ce ţin de know-how-ul unui connaisseur şi este firesc să nu le ştii pe toate, mai ales la început de drum. Important este să nu laşi frica asta să ţi se inoculeze în sistem. Este posibil ca mulţi dintre noi să experimenteze acel sindrom al impostorului, cel în care te întrebi „cine sunt eu să fac asta sau să dictez ce să aleagă ceilalţi?”, „dacă mă vor descoperi că nu sunt la înălţimea aşteptărilor lor?” Dar… idea este să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să-ţi spui că poţi măcar încerca, să îţi dai singur acest curaj. Nimeni nu o poate face realemente în locul tău. Te interesezi, întrebi, te documentezi şi speri să meargă. 🙂
Riscul
Riscul să fii percepută greşit. Prin prejudecăţi clasice – sigur e susţinută de cineva. Dacă e mamă singură şi business woman – sigur are bone şi îi creşte altcineva copiii, dacă eşti frumuşică – sigur obţine ceea ce vrea pentru că are trecere. Riscul să pătrunzi mai greu într-o lume business predominant masculină dacă nu eşti echipată corespunzător. Riscul să nu mai ai timp pentru ţine şi ai tăi dragi. Riscul să eşuezi în urmă deciziilor tale şi să nu poţi blama pe altcineva – şef, subaltern, factori etc… Eşti tu şi ceea ce ai creionat cu gândirea ta şi puterile tale. Însă satisfacţia de a face ceva în care te regăseşti, ceva potrivit personalităţii tale face că totul să fie mai mult decât suportabil.
Concurența
Avem drumul diferit către aceeaşi destinaţie. Simţim şi gustăm diferit viaţa. Însă ceea ce am învăţat este că aceasta nu este o cursă de realizări şi o competiţie. Cu nimeni. Poate doar cu tine. Cel din trecut şi cel ce vrei să devii. Iar soluţii se găsesc atunci când le cauţi. Rumi adevărat spunea „what you seek is seeking you”.
Concurenţă există şi va exista. Ceea ce mă defineşte şi mă separă în acelaşi sens este că toate creaţiile mele se bazează strict pe arta mea, interpretarea personală a unui univers ce se cere împărtăşit cu ceilalţi şi faptul că tablourile poartă simboluri pe care eu conştient le pot elibera în lume cu energia specifică acelor forme. Tot ceea ce este bun se poate copia. Nu mă pot supăra sau agita asupra acestui fapt. Nici că acest concept a devenit viral, chiar dacă unii fac doar intermediere de concept – iau de la unii artă şi alţii le fac producţia. Ei doar pun cap la cap procesul. Întrebarea care se pune este ce pot face eu să fiu cu un pas în faţa celor ce îmi calcă pe urmă.
Minciuna
Dacă minţi, din păcate, pe termen lung se va cunoaşte şi vei suferi consecinţe mult mai mari. Mai bine paşi mai mici, remedieri pe parcursul dezvoltării, răbdare şi autenticitate. Cred că este mai bine să spui „eu” decât „noi”, ştiind că eşti doar tu şi un calculator în faţa ta şi nu să creezi o aură de corporaţie care nu există. Mai bine mai puţin, decât totul dintr-o dată şi apoi cădere liberă.
Refuzul
Recunosc că nu m-am confruntat des cu această formă de comunicare. Am încercat să găsesc un limbaj comun şi, de cele mai multe ori, cei care veneau la mine îmi cereau să fac ceva pentru ei, dar cu viziunea mea şi astfel îmi prezervau individualitatea.
Dacă simt că ceva nu mi se potriveşte, ies uşor din joc. Nu am făcut-o niciodată radical, pe loc sau cu vocea ridicată (deşi mi-ar fi făcut bine poate). Când trebuie să ceri cuiva respectul, înseamnă că nu l-ai avut de la bun început de la acea persoană. Să fiu refuzată, ca persoană sau în legătură cu business-ul meu, nu mi s-a întâmplat, cel puţin, nu direct. Dar viaţa asta e lungă şi aştept provocarea.
INTERVIU-FULGER
Motto
Prea binele este dușmanul binelui.
Îmi mai place
Gătitul! Sunt o gurmandă.
N-aș putea trăi
Fără afecţiune. Fără pasiune. Dată şi primită. Este mai important să o poţi tu oferi. De aici se nasc celelalte lucruri.
Umor, râs, joc, sobrietate
Iubesc oamenii cu umor şi, mai ales, care fac haz de ei – înseamnă că au un simţ sănătos de self-esteem. Jocul mi-l permit cu cei dragi şi în intimitatea spaţiului meu. Sobrietatea nu e obligatorie, este mai mult o formă de respect social, însă ce mai reprezintă asta cu adevărat astăzi…?
Nu
Din păcate, încă mă zbat cu acest NU în braţe… Mi-e jenă de jena celuilalt, dacă pot spune aşa. Şi, de multe ori, mă fac că nu văd când oricum sesizez întreg tabloul. Pentru că de multe ori nu îl rostesc răspicat, ci las să fie înţeles subtil, îmi creează frustrări.
Da
Eliade rămâne fără seamăn. Mi-a marcat adolescenţă şi continui să mă topesc după viziunea sa. În artă mi-au plăcut mereu artiştii culorilor soft, fără agresivitate în nuanţe şi filozofie. William Turner, pictorul luminii cum i se mai spune, Georgia O’Keeffe, mulţi artişti contemporani.
Curtoazie
Rareori mai văd să ţină bărbaţii la curtoazie. Deschiderea portierei de la maşină când pleci, dar și la destinaţie, mă face mereu să zâmbesc.
Răutatea omenească
Nu există oameni răi. Pot fi răutăcioşi, obraznici, lipsiţi de respect, ambiţioşi, vicleni etc, dar nu răi. Sunt pur şi simplu suferinzi. Au avut parte de experienţe care le-a marcat negativ evoluţia şi ăsta este rezultatul. Pot alege să se vindece sau să stea în ignoranţă, făcându-le altora probleme.
Bunătatea omenească
Se găseşte pretutideni şi este bruscată tot de noi atunci când suntem stângaci în manifestări .
Bârfa
O activitate complet neprofitabilă. Dacă vorbeşti despre cineva sau ceva şi îl analizezi, iar în urma analizei îţi poţi trage nişte concluzii care să te ajute să îţi clarifici propriile atitudini sau sentimente, atunci ar fi, poate, constructivă. Dar nu bârfă, critică.
Big NO
Tupeul, lipsa de discreţie şi gălăgia.
Alte culturi
Franța și Anglia. Nu sunt diametral opuse, contrar aparenţelor.
Grotescul
Sincer, nu mi se mai pare nimic grotesc, doar trist. Dacă înţelegi că diferite forme de manifestare sunt fie primitive, fie evoluate, aşa le vei cataloga. Alte adjective nu sunt potrivite.
Wish No 1
Timp. Aş renunţa la toate în favoarea artei. Însă, în acest moment, sunt singura care poate întreţine familia şi asta mă determină să lupt pe două fronturi.
Wish No 2
Aş vrea să fiu mai deschisă şi mai puţin perfecţionistă. Mai iertătoare.
Femeia cu eșarfă Marie Nouvelle
Educată şi creativă, pasionată şi inteligentă, iese din mulțime cu sau fără eșarfă. 🙂
*
Nota bene: Maria Dermengiu și-a lansat de curând noua colecție The Exquisite la Artmark. Un vernisaj elegant, cea mai mătăsoasă întâlnire.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
