Continuăm, doamnelor, dar bine-ar fi să le dați și domnilor să arunce un ochi. Că prea multe au rămas neștiute, nevorbite, nefăcute…
MODELUL SEXUALITĂȚII CENTRAT PE BĂRBAT
“Definiţia androcentrică a sexului ca activitate recunoaşte trei etape esenţiale: pregătirea pentru penetrare („preludiu“), penetrarea şi orgasmul masculin. Activitatea sexuală care nu implică cel puţin ultimele două etape nu a fost considerată ca fiind „reală“ din punct de vedere general ori medical. Se aşteaptă ca femeia să atingă orgasmul în timpul actului sexual dar, dacă acest lucru nu se întâmplă, legitimitatea actului ca „sex real“ nu este diminuată din această cauză. Asupra faptului că mai mult de jumătate din femei, probabil mai bine de 70 %, nu ajung să aibă în mod regulat orgasm doar prin penetrare, ni s-a atras atenţia de către cercetători precum Alfred Kinsey sau Shere Hite, însă faptul era cunoscut, chiar dacă nu mediatizat în secolele anterioare. Această majoritate a femeilor a fost definită în mod tradiţional ca anormală sau „frigidă“, ele fiind considerate într-un fel superficiale în datoria lor de a consolida modelul androcentric al actului sexual satisfăcător. Aceste femei pot constitui cea mai mare parte a istericelor din istorie, al căror număr face plauzibil argumentul lui Thomas Sydenham din secolul al şaptesprezecelea, care susţinea că isteria era „cea mai comună dintre boli, cu excepţia febrei“. Acesta explică, de asemenea, convingerea medicilor din secolul al nouăsprezecelea şi anume aceea că isteria era pandemică la vremea respectivă. Când sexul marital era nesatisfăcător şi masturbarea descurajată sau interzisă, eu sugerez că sexualitatea feminină se afirma prin intermediul uneia dintre puţinele pieţe de desfacere acceptabile: simptomele tulburării isteriei neurastenice.
Din punct de vedere istoric, femeile au fost descurajate în a se masturba pe motiv că această practică le-ar putea afecta sănătatea, iar majoritatea bărbaţilor dinaintea acestui secol (după unii, chiar şi din zilele noastre) nu au înţeles că penetrarea, singură, satisface sexual doar o parte minoritară a femeilor. Chiar şi acei soţi şi iubiţi care ar fi ştiut acest lucru, nu au vrut întotdeauna să facă efortul de a oferi stimularea suplimentară necesară producerii orgasmului feminin. Autorităţile medicale din anii ’70 asigurau bărbaţii că femeia care nu atinge orgasmul în timpul actului sexual heterosexual avea un handicap fizic sau psihologic. Vina trebuie să îi fi aparţinut cu siguranţă ei, deoarece era pur şi simplu de neimaginat ca ipoteza penetrării să fie greşită. În cazul în care penisul nu reprezenta arma supremă în războiul sexual, recunoaşterea bărbaţilor ca fiind superiori s-ar fi bazat în întregime pe puterea mai mare, din punct de vedere statistic, a bicepşilor şi a muşchilor deltoizi, ceea ce nu era egal cu îndatorirea de a susţine patriarhatul civilizaţiei occidentale.
Orgasmul feminin şi mijloacele de obţinere ale acestuia erau şi sunt anormale atât din punct de vedere biologic, cât şi din punct de vedere politic şi filosofic. Lipsa de corelare a acestuia cu fertilitatea şi concepţia rămâne contraintuitiv chiar – poate în mod special – într-o eră în care reproducerea umană este mai bine înţeleasă ştiinţific. Funcţia biologică a orgasmului feminin este controversată. Atât în trecutul îndepărtat cât şi mai aproape de zilele noastre, părea rezonabil să presupunem a priori că bărbaţii şi femeile puteau fi satisfăcuţi sexual de acelaşi act de penetrare care conducea la orgasmul masculin şi care făcea posibilă concepţia. Faptul că stimularea organelor genitale ale femeilor ar fi necesară în majoritatea cazurilor rămâne inexplicabilă. Ca istoric, nu îndrăznesc să speculez cu privire la întrebările fiziologice şi evolutive ridicate de această problemă. Aştept cu nerăbdare rezultatele anchetelor actuale ale biologilor evoluţionişti, ale psihologilor care se ocupă de reproducere şi ale medicilor antropologi.
În istorie, chestiunea orgasmului feminin este profund tulburată de androcentrismul surselor existente. De exemplu, autorii medici au tratat orgasmul feminin, în special, din punct de vedere normativ; în timp ce scriitorii populari l-au menţionat ocazional sau chiar deloc. Înainte de jumătatea acestui secol, chiar şi în literatura de specialitate, referințele cu privire la orgasmul feminin sunt evidenţiate prin absenţa lor, chiar şi din așa-zisele lucrări scrise în jurul acestui subiect. În dezvoltarea gândirii medicale occidentale pe tema sexualităţii, s-a considerat, atât necesar cât şi rezonabil pentru susţinerea socială a ego-ului masculin, ca orgasmul feminin să fie tratat ca un produs secundar al orgasmului masculin sau ca existenţa ori importanţa acestuia să fie negată în întregime. Din perspectivă istorică, au fost utilizate ambele strategii, însă a existat, de asemenea, un subcurent rezistent, al recunoaşterii faptului că modelul androcentric al sexualităţii nu reprezintă, în mod adecvat, experienţa femeilor.
Confundarea discuţiilor medicale ale acestor probleme, după cum a subliniat Thomas Laquer, este eşecul tradiţiei occidentale de până în secolul al optsprezecelea de a dezvolta un vocabular complet şi semnificativ al anatomiei sexului feminin. Vulva, labiile şi clitorisul nu erau distinse în mod clar de vagin, şi nici vaginul de uter. Aşadar, citind literatura premodernă dedicată ginecologiei, este dificil să descifrezi descrierile tratamentelor în care nu se face diferenţa între organele genitale. Sexualitatea feminină este adesea menţionată în termeni masculini, cum ar fi trimiterile la secreţiile glandelor Bartholin ca „material seminal“ sau „sămânţă“. Thomas Laquer spune că medicii care au scris anatomii „nu au considerat că este nevoie să dezvolte un vocabular precis al anatomiei genitale deoarece corpul femeii era o versiune mai puţin caldă, mai puţin perfectă şi, prin urmare, o versiune mai puţin autentică a trupului canonic, în care reperele organelor genitale, mai puţin distincte contau mult mai puţin decât ierarhiile metafizice pe care le ilustrau.“
Citiţi şi
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Testele genetice – soluția pentru o viață lungă într-o stare bună de sănătate
Cum să gătim și să mâncăm sănătos, chiar și dacă ne plac fripturile și grătarele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
