Cele șapte portrete de pe perete

În vara anului în care am împlinit douăzeci de ani, stăteam pe balconul de la etajul patru al prietenilor mei și dezbăteam scenarii creative, despre cum va fi viața noastră sentimentală în anii care vor urma. Eram entuziaști pentru că, culmea, eram conștienți că ne așteptau întâmplările și emoțiile cele mai consistente, cele care se vor transforma ulterior în amintirile cele mai frumoase ale vieții. Eram nonconformiști, desigur, însă nici chiar atât de nonconformiști încât să contestăm idealul familiei ideale, respectiv, relația unică care durează o viață. Totuși, în rebeliunea tinereții noastre de la mijlocul anilor nouăzeci, eram dispuși să ne imaginăm și alte variante de căutare a fericirii, îndepărtându-ne subtil de valorile ideologice educate. Teoria dragostei care durează doar trei ani începuse să prindă contur, întrucât ea se valida deja, cam peste tot în jurul nostru.

În seara aia, am zis așa:

• Avem douăzeci de ani și ne așteaptă perioada cea mai intensă sentimental a vieții noastre. Dacă într-adevăr dragostea durează doar trei ani, înseamnă că într-o viață activă, sentimental și sexual, de până la (să zicem) cincizeci de ani, am avea timp pentru 10 relații diferite. E matematică: 10 relații x 3 ani = 30 de ani activi. Și ce împlinit m-aș simți la bătrânețe, mi-am zis, admirând imaginea celor zece femei superbe pe care le-am iubit în viata asta. Dar, am revizuit eu, niciun sistem nu pretinde totuși eficientă totală, până la urmă și aparatul iubirii trebuie să se adapteze la diversele impedimente inerente: pauze între relații, relații prelungite eronat pentru mai mult timp sau pur și simplu rateuri de câte un an sau doi. Așadar, am concis profetic că o cifra realistă, însă totuși bună, ar fi șapte. Cu șapte relații profunde, în care să simt constant iubirea cea mult căutată, ei bine, da, aș fi mulțumit. Aș considera că am trăit frumos și am iubit cu maximă eficiență în trecătoarea mea viață.

Scenariul ăla trist, de care ne temem toți, cel în care ajungem să îmbătrânim și să murim singuri, nu mi se mai părea atât de cumplit. Îmi imaginam că mi-ar fi suficientă o camera simplă, cu un perete alb, pe care să așez, cronologic, să nu fie discuții, cele șapte portrete ale femeilor pe care le-am iubit în viața asta. Și să mă scufund în oceanul imens de nostalgie pe care numai iubirea trăită îl poate face consistent și fluid, parcă prezent din nou, prin amintirile frumoase. Cu câtă emoție deschideam scrisorile de la Persefona, câtă senzualitate mi-a oferit Afrodita și câtă liniște am găsit la Atena. Hera mi-a dăruit cei doi copii superbi, iar cu Artemis am călătorit în toată lumea.

Desigur, niciuna dintre respectivele zeițe nu-mi era cunoscută încă, însă ele stăteau undeva în lumea asta, așteptându-mă, pe rând, să le învălui în iubirea mea viitoare și să le transform ulterior, fără a-mi ascunde un eventual regret, în portrete pe perete.

***

Am uitat, firește, să aplic în viață reală filozofia juvenilă proclamată pe balconul de la etajul 4. O mai povesteam din când în când, ca pe o utopie a adolescenței mele. Am renunțat definitiv la acest plan naiv, de două ori, respectiv atunci când m-am însurat, în ambele situații având speranța eternității cuplurilor. Însă am revenit la planul din tinerețe și la cele 7 portrete, după ambele divorțuri. Din intervalul planificat inițial, cel de 30 de ani, am depășit 3 sferturi din drum, așadar se impune o scurtă evaluare.

Am doar patru portrete pe perete și doar un sfert din timp rămas. La prima vedere s-ar zice că nu stau prea bine. Totuși, am fost deosebit de exigent în selecția celor patru, mi-ar fi fost ușor să aleg șapte, sau chiar 10, însă am fost sincer cu mine și nu le-am atârnat pe perete decât pe cele patru către care am simțit că am reușit să transmit sentimentul autentic de iubire, în cea mai pură formă a lui. Totuși, evaluarea mi-a revelat și două aspecte pozitive, ambele erori inițiale de estimare, tolerabile, ținând cont de lipsa mea de experiență de la momentul previziunii. Prima este durata iubirii, estimată la trei ani. Premisa este falsă, locul pe perete se poate obține și într-un singur an de iubire nesătulă, dacă parametrii emoționali și traficul endorfinelor se armonizează la un nivel constant. Al doilea aspect pozitiv este că vârsta limită anticipată, respectiv finalul poveștii sexual-sentimentale nu este la 50 de ani. El merge liniștit spre 60 de ani și chiar peste. Așadar, nu sunt deloc la trei sferturi, de fapt abia am trecut de jumătate. Am deja patru din șapte, sunt în cărți.

Ramele portretelor vor fi egale. Va fi simplu să aleg exact poza potrivită pentru fiecare. Le voi poziționa pe un singur rând orizontal, păstrând doar ordinea lor cronologică în viața mea. Apoi voi instala un fotoliu confortabil, în fața peretelui cu portrete. Voi fuma o țigară, chiar dacă mă voi fi lăsat de fumat până atunci. Le voi privi cu o caldură amețitoare și parcă le voi iubi la fel ca pe vremea lor, pe fiecare. Alături de ele, voi putea retrăi momentele magice, oricând. Ce femei superbe, voi zice! Nici macar nu mă interesează dacă sunt și eu pe peretele lor! Ce mult le-am iubit și ce frumos am trăit!

Guest post by William

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 

Citiţi şi

Cine sunt eu să judec?

Visează, gândește și acționează – deschide-ți o afacere!

Da, dragostea este un accident!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.