Nu poate fi decât flatant să fii singura femeie dintr-o echipă de patru oameni la job. Inevitabil, instinctiv – pentru că, da, au și ei așa ceva – bărbații încearcă să te protejeze, arătându-ți, în același timp, calitatea mușchilor lor reali și imaginari (mai mult imaginari, dar să nu intrăm în detalii irelevante). Ba chiar se antrenează într-un fel de competiție, care e mai țanțoș, care e mai bărbat, care se poate lăuda cu încă o cucerire. Nu că te-ar plăcea neapărat, ci doar de dragul palmaresului.
Astea erau datele problemei lor. Datele problemei mele erau oarecum diferite. Doi dintre ei îmi plăceau. Atât că încă nu aflasem care dintre ei îmi plăcea, totuși, mai mult. Desigur că nu e vorba de o competiție aici, însă simțeam nevoia să-mi ierarhizez simpatiile, ca să pot acționa în consecință. N-am reușit. Așa că am schimbat strategia. Am zis ca mai întâi să acționez și apoi să mă lămuresc.
Așa că, prietenește, am început să le accept invitațiile la bere, de după program. Am ieși toți patru, iar asta m-a situat brusc în fruntea motivelor pentru care un bar plin ochi de femei singure m-au invidiat și m-au urât cu pasiune. Atunci simțeam că-mi plac toți trei (unul în plus ce mai conta) și că procesul meu de lămurire va fi amânat sine die.
foto: Coco Rocha
Tot prietenește, am început să accept complimentele, fără să mă mai zburlesc ca un sergent în fața noului contingent de recruți. Și la fel de prietenește, am început să mă relaxez, să las garda jos și să urc un pic tivul fustei, să port ținute mai informale, cu fustă mini și tocuri maxi sau decolteuri mai adânci decât triunghiul Bermudelor. Cam până la bermude de adânci… Rezultatele? Toți trei trecuseră la balet, erau numai în vârfuri în jurul meu, de se ridica temperatura numai de la suferința lor fierbinte în preajma mea. Complimentele erau tot mai dese, mai ațâțătoare, mai îndrăznețe, că avem impresia că risc să mă întindă direct pe masa din sala de consiliu.
Și totuși… nu treceam de stadiul ăsta. Așa că mi-am luat inima în dinți (tot eu), că din partea lor puteam rămâne fată bătrână, iar ei deshidratați de atâta bălit pasiv, mi-am ridicat cu un gest senzual ochelarii de soare, atât cât să-mi zărească nemijlocit sclipirea buclucașă din ochi și i-am sugerat cât mai direct, unuia dintre cei doi posibili amorezi, că aș fi dispusă să ieșim în privat la bere, nu numai în formație extinsă. Aș fi zis că va sări cu tot cu birou în sus de fericire… când colo, omul, fâstâcit nevoie mare, numai că-l văd că trage sertarul din dreapta și-mi face semn să arunc o privire discretă acolo. Și ce văd? O verighetă peste o poză de familie. Pff… ce dezamăgire! Apreciez onestitatea și mă retrag confuză. Acum, ecuația aproape părea rezolvată de la sine, îndrept atacul către următorul. Care, ce să vezi, s-ar fi băgat el cu totul în ecuație, dar momentan avea un fel de jenă medicală. Cu al treilea nici nu m-am mai obosit să exersez seducția – nici măcar de curiozitatea genului de refuz pe care aș fi putut să-l primesc. Ulterior am aflat că ăstuia nici măcar nu-i plăceau femeile, doar disimula…
Cu alte cuvinte, virilitate de carton, dans de împerechere de fațadă și de ochii lumii, masculi de rahat topit…
După povestea asta, mi-am dat demisia și am plecat să-mi caut un job cu bărbați adevărați, fără scutece și înțărcați deja!
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
