I-am răsucit puţin mâna la spate limbii române, dar cât o mai ţinem totuşi langa cu examenul de bacalaureat şi cu aceste contestaţii făcute majoritar pentru a obţine cinci-ul salvator? Am uitat că vorba “puţin cu puţin se face mult” e valabilă doar pentru acumulările în timp, în cazul de faţă, în cel puţin patru ani de liceu, şi nu pentru evaluări finale, când, dacă aduni numere subunitare, suma nu atinge nici măcar submediocra notă de trecere?
S-a scris şi s-a vorbit mult şi prost despre procentul mic de liceeni care au învins în lupta cu bac-ul comparativ cu procentul celor care au “înfrânt”. Exasperante breaking news, exasperant de multe comentarii speculative. Unele, revoltător, chiar cu greşeli, desigur, involuntare. Când subiectul este examenul de maturitate, care include şi proba de limba şi literatura română, iar tu, reporter, prezentator ori invitat, spui clasa a “doisprezecea”, douăzeci şi unu de zile, şaizeci şi unu de mii sau mai ştiu eu ce alt substantiv de genul feminin cu care nu ştii să faci acordul, ca să mă rezum doar la câteva “agramaticalităţi”, cred că nu mai ai dreptul să te îngrijorezi public. Fiindcă nu mai eşti credibil, ci doar penibil.
Iar noi, de 20 de ani, la toate aceste demonstraţii halucinante, ce facem? Ascultăm sideraţi “perlele” candidaţilor care aspiră să devină bacalaureaţi, privim stupefiaţi gafele de tot felul ale moderatorilor şi ale aleşilor neamului chemaţi să-şi dea cu părerea. Şi care atunci când se căznesc finalmente să pună punctul pe “i”, într-o chestiune sau alta, pârdalnicul acela de “i” fie lipseşte, fie este în plus, subversivul, şi uite-aşa se alege praful de demersul pentru luminare a naţiunii.
Nu înţeleg şi pace de ce atâta vorbărie goală pentru un lucru atât de limpede: învăţământul românesc preuniversitar nu mai poate produce în serie decentă oameni gramaţi şi cu un minim bagaj cultural. Aceştia au devenit excepţia şi nu regula, regula fiind de ani de zile “loaze pe bandă rulantă” numai buni pentru tot felul de facultăţi particulare anonime, care abia îi aşteaptă la cursuri intensive cu profesori itineranţi ale căror diplome ridică chiar ele semne de întrebare. Dar acum nu doresc să enumăr toate cauzele care au condus la această nefericită situaţie şi nici să compar sistemele noastre de învăţământ, între ele sau cu altele de aiurea. Însă nu pot trece mai departe fără a mai spune o dată că avem minima obligaţie patriotică, dacă vreţi, să învăţăm, oricât de târziu, măcar să vorbim şi să scriem corect româneşte. Rigoarea gramaticală este aidoma celei matematice – dacă greşeşti, QED se referă doar la precaritatea cunoştinţelor.
Susţin că performanţa şcolară, în orice competenţe savant formulate s-ar regăsi ea, a fost, este şi va fi în primul rând meritul şi rezultatul interesului elevului pentru învăţătură şi mai apoi al celorlalte părţi implicate. Dacă acest interes poate fi cointeresabil în primii ani de şcoală, la fel cum se întâmplă şi cu “pofta de mâncare” păcălită în primii ani de viaţă cu diverse stimulente, acest lucru n-ar trebui să mai aibă apoi vreun rol în formarea atitudinii faţă de cunoaştere şi de devenirea prin cunoaştere. Din păcate, însă, promisiunea românească “dacă ai carte, ai parte” nu mai are nicio acoperire în practică. E la fel ca în bancul despre fabula lui La Fontaine, Greierele şi furnica: ea, care citise poezia, trudea în arşiţa verii şi aştepta răbdătoare ca greierele zburdalnic să-i ceară smerit adăpost la venirea frigului; în loc de asta, la preconizatul timp al umilinţei, greierele, în drum spre Paris, trece s-o salute de la volanul unui Ferrari;ce-i răspunde furnica? – “dacă îl întâlneşti prin Paris, pe unul, La Fontaine îl cheamă, să-l bagi în p… măsii din partea mea!” Un adolescent silitor şi de bun simţ din ziua de azi, probabil că nu ar mai înjura la auzul zicalei noastre, pentru că între timp a modifica-o: cine are carte, are parte în străinătate. Fiindcă acasă nu are loc de greieri.
Nu vreau să compar aici nici motivaţia copiilor de condiţie modestă pentru a face performanţă cu motivaţia copiilor care nu au niciun fel de griji materiale, nici prezente, nici viitoare. Din experienţa la catedră, dar mai ales din realitatea dureroasă că nu trăim tocmai într-o meritocraţie, ştiu că, deşi primii s-ar putea demobiliza mai uşor, tocmai din cauza dificultăţilor, ei bine, asta nu se prea întâmplă. Să nu mă înţelegeţi greşit, există şi copii fără griji care nu sunt deturnabili de la rosturile vârstei lor, care au visuri de mărire prin studiu şi, prin urmare, învaţă de rup. Pe aceşti copii minunaţi, indiferent de situaţia lor, îi înţeleg perfect şi îi admir pentru siguranţa cu care cer recorectarea unei teze pentru cele câteva sutimi care îi despart de nota maximă. Pe ceilalţi, însă, nu îi pot pricepe.
Veţi spune poate că aceştia, deşi ar vrea să înveţe, nu mai au de la cine, nici acasă, nici la şcoală. Dar atunci cum vă explicaţi că în aceeaşi ţară, în aceleaşi şcoli, la aceleaşi vârste, există nişte alţi elevi care, şi dacă nu au pe cine întreba sau urma, vor şi pot să înveţe. Statistic, din păcate, aceştia sunt tot mai puţini comparativ cu cei care ar putea, dar nu (mai) vor. Şi schimbarea aceasta de direcţie, virajul spre alte zone, fără nicio legătură cu şcoala şi cu viitorul profesional, se întâmplă între 14 şi 18 ani. Degeaba vom tot da vina, ca părinţi, pe profesori şi pe sistem, ca profesori, pe ministru, pe programă, pe subiecte, fiindcă la elevi este adevărata problemă, şi nu e vorba doar despre năbădăioasa adolescenţă. Noi, adulţii, am fost acolo, ştim cum e, şi, în funcţie de experienţa proprie, putem aprecia cât e moft şi cât e de reală o problemă sau alta.
Dar iată că, lipsiţi de obiectivitate şi de curajul de a spune lucrurilor pe numele lor adevărat, am ajuns ca şi în chestiunea bacalaureatului să căutăm vinovaţii pentru rezultatele deplorabile prin toate ogrăzile – politică, economică, socială sau chiar geografică :). Dar elevii, doamnelor şi domnilor, copiii noştri, ei sunt cei care au pierdut dorinţa de a învăţa pe drumul dintre clasele primare şi sfârşitul liceului. Iar noi, treziţi din visare de şocul eşecului, în loc să-i urechim măcar în ceasul al doisprezecelea şi să-i trimitem la învăţat sau, de ce nu, la muncă, le întreţinem iluzia că sunt nedreptăţiţi de un sistem viciat, ne pregătim de meditator, ca şi cum ar putea recupera ceva într-o lună de vară caniculară, sau de psiholog, ca şi când unora chiar le-ar păsa, şi îi îndemnăm/susţinem să revendice cele câteva zeci de sutimi care să-i treacă puntea. Spre unde, cu 5? Aceasta-i întrebarea.
Pentru că, iată, nu cu nota 5 ajungi aici.
[poll id=”13″]
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
