“Care este diferenţa dintre mine şi tine? Vorbeşti frumos, dar nu faci ceea ce trebuie să faci!” Phish
Site-ul meu, http://kingofromania.com/, este intitulat “Sunt mult mai român decât tine!” şi totuşi paşaportul meu continuă să rămână albastru. Şi m-am gândit foarte mult la care este cu adevărat diferenţa între a fi român şi a fi american.
Desigur, nu mă refer la sensul juridic – ambasadele şi guvernele se ocupă de aceasta. Nici nu mă gândesc la limbile vorbite sau la caracteristici fizice, modă, haine, sport, muzică sau orice altceva care este superficial. Eu mă refer la linia de demarcaţie între culturi, mentalităţi, atitudini, perspectivă şi, da, chiar şi la suflet. La ceea ce mă face să rămân american, chiar şi atunci când fac mămăligă sau cânt “Dulce-i vinul ghiurghiuliu…” în timp ce-mi spăl hainele într-un lighean. Şi la ceea ce îl face pe vecinul meu să rămână român în timp ce se uită la Jay-Z pe MTV, mănâncă pui de la KFC şi vorbeşte la iPhone.De câţiva ani buni, de când sunt aici, am citit o mare parte din literatura română şi filosofie, am avut timp ca toate să se aşeze. Am vorbit cu oamenii şi – mai important – i-am ascultat pe cei de aici, din România, şi mă tot gândesc la acest subiect.
Iată ce cred eu: ca societăţi, America şi România sunt precum doi adulţi care au avut copilării foarte diferite. Amândouă se pot îmbrăca în aceleaşi haine şi pot vorbi aceeaşi limbă, dar pe dinăuntru fiecare îşi poartă trecutul imprimat în suflet. America a avut o copilărie foarte dificilă, cu multă suferinţă fizică. Totuşi, oricât a fost de greu – frig, foame, trăit într-un cartier devastat de violenţă şi moarte, întotdeauna a existat cineva acolo, care să spună: “Poţi să o faci! Te sprijin! Am încredere că poţi reuşi!”
Copilăria României, prin comparaţie, este ca un basm. Foametea a fost aproape necunoscută. Oamenii se plimbă pe străzile fără frică. Aproape nimeni nu deţine o armă şi să auzi un foc e mai rar decât un tunet din senin. Dacă te îmbolnăveşti, poţi să te duci la doctor, iar probabilitatea ca poliţia să-ţi spargă uşa şi să te ducă la închisoare este practic zero. Dar în faţa greutăţilor, există o suferinţă a spiritului colectiv. Românii nu se amestecă să corecteze greşelile, nu se face nimic, peste toate există un cor care intonează “Viaţa e de rahat, e îngrozitor, toată lumea este duşman, sărăcia este aproape imposibil de evitat în viaţă şi lupul va fi întotdeauna la uşă.”
Vorbind de aspectul fizic, de trupuri, nu sunt mulţi oameni obezi în România. Cu toate acestea, aproape fiecare român pe care îl cunosc eu este moale şi slab în suflet. La vechiul meu loc american de muncă, glumeam că nu sunt grele primele 40 de ore de muncă dintr-o săptămâna, ci ultimele 40. În România, unde este ilegal să lucrezi mai mult de 48 de ore pe săptămână, românii încă se plâng.
Eu nu cunosc un singur român care în ultimii 20 de ani să fi răbdat de foame 24 de ore, 48 sau chiar mai mult. Nu ştiu niciun român care a rămas vreodată involuntar fără adăpost, care a trebuit să doarmă într-o rulotă, care a fost blestemat cu o dependenţă de heroină, care a fost trântit cu capul de asfalt de către poliţie, care a văzut îngrozit o armă încărcată îndreptată spre el, care şi-a amanetat verigheta ca să cumpere scutece pentru copil, care a avut trei locuri de muncă în şir. Dar fiecare american pe care îl cunosc fie a trebuit să facă ceva din acestea, fie ştie pe altcineva care a trebuit să le facă.
O mulţime de români sunt confuzi despre ce se întâmplă în America pentru că se iau după ce văd la televizor: oameni luminoşi şi strălucitori şi cred că asta e viaţa reală. Dar când americanii se uită la aceleaşi emisiuni, ei ştiu ce sunt – o fantezie, la fel ca aceea cu un instalator care este invitat de către o gospodină cu silicoane la o partidă de sex rapid într-un film porno. Este o poveste frumoasă, probabil, dar în niciun caz nu o confundă cu realitatea.
Şi totuşi, în ciuda foamei, violenţei, disperării, în America, moralul este (aproape întotdeauna) mare. Nu contează cât de tare se pot înrăutăţi lucrurile, un american va avea în continuare o sclipire în ochi şi va spune: “Anul acesta viaţa mea se va schimba în bine! În acest an, voi reuşi! Nu contează ce se întâmplă, eu pot!” Asta şi pentru că aude în jurul lui încurajările celorlalţi care îi spun “Poţi!”. Şi fiecare american “ştie” că orice copil poate creşte să
devină un astronaut, un doctor, un pilot de vânătoare, o prinţesă, o balerină sau chiar Preşedinte al Statelor Unite.
De aceea sunt nedumerit când îi văd pe români pe stradă atât de încruntaţi, ursuzi, posaci şi laconici. România este totuşi o ţară unde ar putea fi belşug de hrană, unde femei în vârstă şi copii mici pot merge pe străzi în siguranţă, unde poliţia e obligată să-ţi dea un avertisment înainte de a te împuşca, unde nici măcar casierii de la banci nu lucreaza în spatele unui geam anti-glonţ, unde paznicii sunt înceţi şi în vârstă şi nu prea au treabă. Ţara unde oamenii pot lăsa fără grijă câinii sau cărucioarele cu copii în faţa unui magazin, unde toată lumea primeşte săptămâni de concediu plătit şi are întotdeauna timp pentru o cafea şi o bârfă.
Şi totuşi, românii sunt temători, mereu îngrijoraţi că pot fi înşelaţi, atacaţi în vreun fel, sau se tem că pot suferi. Ei cântă “Când ai bani, ai şi duşmani” sau “Ce perversă e lumea şi rea” şi dacă ai fi un vizitator oarecare, niciodată nu ai avea de unde să ghiceşti că oamenii ăştia trăiesc cu teamă, fără speranţe şi au un pesimism cinic. Te-ai uita la viaţa lor uşoară şi ai putea să-ţi imaginezi că ei sunt cei fericiţi, care râd şi zâmbesc, au speranţa în ochi şi abordează problemele de viaţă cu optimism şi entuziasm.
Dar nu, e invers. America este ţara celor care pot ajunge de la “zdrenţe la bogăţii”. America are oameni abandonati, neglijaţi, copii abuzaţi, dar cine se ridică deasupra problemelor, va reuşi. America este ţara în care un adolescent şi un om care a picat la facultate au format compania care a creat iPhone-ul atât de iubit. America este locul unde un alt student fără diplomă a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă. Tot în America a existat un copil care a fost grav abuzat de tatăl său alcoolic, un copil care a crescut sărac şi numai la vârsta de 65 ani, dupa ani de zile de muncă grea, a reusit în sfârşit să creeze KFC. Şi acum în fiecare mall din Romania, acel om în vârstă, cu ochelari şi cravată, îi priveşte pe toţi clienţii. Şi tot în America a mai fost un copil de culoare, crescut într-unul dintre cele mai violente ghetouri din New York City, care la 12 şi-a împuşcat fratele. Iar acum se aude cântând la televizorul vecinului meu.
Poate greşesc, dar cred că asta ne deosebeşte, cum reacţionăm în faţa paharului: vedem doar câteva picături şi ni-l imaginăm că în curând va fi din nou plin sau plângem cu disperare pentru cât de puţin a mai rămas. Spunem “Ce pot sa fac eu?” sau ridicăm braţele a neputinţă şi ne tânguim că lucrurile nu se vor schimba vreodată.
În acest sens – şi doar în acest sens – aş vrea ca vecinii mei să fie americani. Aş vreau ca ei să poată râde împreună cu mine când las maşina stropită de noroi parcată ilegal pe trotuar, când stau la coadă în piaţa aglomerată şi vorbesc despre legume, când dansez pe holurile trenului cu oameni necunoscuţi şi când strâng gunoiul de pe marginea drumului pentru Let’s Do It, Romania. Deoarece este greu să ai senzaţia că eşti singurul om din această ţară frumoasă care se trezeşte în fiecare dimineaţă cu un zâmbet pe faţă, fericit şi cu chef de viaţă. Foarte, foarte greu.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
