Capitalism elementar: “eu te-am crescut, tu ce-mi dai?”

Your tuppence

1. 
   ella / 20 February 2016 12:39

   Cred ca totusi copilul intr-un fel anume trebuie sa-ti multumeasca, altfel ajunge sa i se cuvina exact ca in” pozitia copilului”, materialitatea de azi le-a cam luat si lor sufletul cu atat mai mult adolescentilor, am si eu un fiu, pe care de la 12 ani l-am calauzit singura, habar nu am cum am reusit caci a fost tare greu, a fost suficient ca l-am respectat si l-am iubit si azi ma declar fericita de viata lui, am stat mult de vorba, si cand mi se parea ca vorbesc singura, tot vorbeam pe ton jos, despre viata si fara pretentii, ii spuneam uneori ca e esential si vital sa-i stiu fiecare pas doar ca sa-i sar in ajutor daca e nevoie, daca ma minte de unde sa-l iau sa-l ajut?sau daca nu vrea sa ia bacaloreatul poate ca care span destul in mizerie, nu stiu ce s-a prins in sufletul lui, uneori copii trebuie socati sau supravalorizati ca sa-i ti in mana…azi are 2 mastere, inginer destul de respectat la numai 27 de ani,si muzician, eu cel putin ca parinte dorm linistita cu constiinta impacata, dar fata de parintii mei mereu am o razvratire a neamplinirii mele.Ramane aceasta meserie cea mai grea din lume daca vrei sa ti-o asumi la modul frumos, daca nu e destul de usor sa-ti arunci gunoiul in sufletul copilului, paradoxal chiar si atunci cand ii oferi tot !

   

   

   Reply ↓
2. 
   Maria / 1 September 2013 22:17

   Eu si cu sora mea trebuie s o servim pe mama,suntem servitoarele ei ,metaforic evident,pt ca tata e un misogin ,si din pacate mama tine la el,adica la un barbat misogin,eu urasc misoginii.Femeile care vad in copii obligatii,au avut tata misogini,se simt fara valoare,si tolereaza un barbat misogin,si evident ca ea s a sacrificat pt noi,si evident ca trebuie sa i fim recunoscatoare si s o servim pana la adanci batraneti,nu ca ar fi asta o problema,dar modul de a pune asa problema,ideea e ca ma obliga sa vorbesc cu tata si eu nu vreau,de fiecare data cand vorbesc cu el am un gol in stomac.La varsta mea este penibil,ca mama sa te roage sa vorbesc cu tata,ma trateaza ca un copl prost si tembel.

   

   

   Reply ↓
3. 
   Nora / 20 August 2013 0:28

   Desi nu te cunosc, parca mi-ai fi un alter ego. Pe blogul meu vei gasi multe povesti despre femei, fie ca sunt ele soacre si nurori. Iau eu “vreau sa scriu tocmai pentru ca noi, nurorile de azi, sa nu ajungem sa cadem in patima si obsesiile soacrelor noastre. Nu de alta, dar am vazut multe soacre puse la colt de proprii lor copii. Iar cand o relatie se distruge, cu greu se mai reface: increderea si respectul devin misiune imposibila”.

   Iar “statement-ul” meu spune totul: http://noraisteata.blogspot.ro/2013/03/statement.html

   

   

   Reply ↓
4. 
   Zelda / 19 August 2013 19:55

   Asa gandesc si eu, si asa i-am spus mereu tatalui meu cicalitor, dictatorial si ultraconservator, genul “eu-te-am-facut-eu-te-omor”. Ca daca m-a vrut, sa ma suporte asa, nerecunoscatoare pt ca mi-a dat viata (!!!), diferita de el (nu sunt clona lui, orice ar crede sau ar vrea sa fie), lipsita de dorinta bolnava pe care el o are de a jigni pe toti cei din jur cand nu-i convine ceva.

   Din pacate spiritul meu liber si revoltat n-a insemnat nimic in comparatie cu geniul lui manipulator. Pe mine nu m-a mai manevrat cum a dorit, de la un punct incolo. Dar i-a orientat pe cei din jurul meu in directia dorita de el.

   Fereasca Dumnezeu de parinti egoisti si posesivi !

   

   

   Reply ↓
5. 
   Mioara / 19 August 2013 14:44

   Cred ca nu este vorba doar de noi ca mame, ci de ei – copiii ca viitori adulti. Am vazut exemple mult mai reusite in societati mai evoluate decat a noastra, respectiv copilul este privit ca cetatean. La 20 de ani, trebuie sa faca ceva, fie studii, fie munca. Din pacate la noi, se ramane pe sprijinul parintilor pana la adanci batraneti, iar raportul “Ce-mi iese mie din asta?” devine toxic, nociv si deloc constructiv, intr-o vesnica asteptare din ambele parti.

   

   

   Reply ↓
6. 
   Daniela / 18 August 2013 7:32

   Nu am copii, inca, dar aceleasi reprosuri le-am auzit pana la 24 de ani. Sincer, pe mine m-au ajutat si m-au ambitionat mereu sa fiu independenta, sa am curajul sa ma descurc singura, sa ajung sa ii ajut pe ai mei. Chiar, daca ma dureau acele cuvinte mie una mi-au prins bine fiindca m-au facut sa ma revolt si sa-mi cer dreptul la independeta fata de parinti. O mama nu cred ca poate fi rea, excluzand cazurile clinice.

   

   

   Reply ↓
7. 
   Gabriela Berechet / 17 August 2013 22:51

   Nu sunteti o mama rea! Cei care va judeca sunt ipocriti! De fapt, la 19 – 20 de ani, copiii nostri sunt niste oameni care trebuie sa-si ia viata in maini! Asa cum si noi ne-o reluam pe-a noastra, prea distanti cu propria viata pe parcursul celor 20 de ani de creare, crestere si consolidare a educatiei copiilor nostri, ca sa fie niste oameni speciali si nu ca vascul in copaci! Eu zic ca redescoperim ca si noi avem o viata, cu planuri, cu sentimente, cu vise…si un univers in care centrul devenim noi si nu copiii nostri! Si ne e nimic rau in asta! Imi amintesc de mama unei prietene, care la 94 de ani imi spunea: lasa draga, ca n-am vazut la cimitir diferente intre mormintele mamelor care si-au sacrificat toata viata copiilor, si ale mamelor care i-au lasat sa-si vada si de viata lor! Tot asa de inalte erau buruienile, mi-a zis, ridicand antebratul pana la inaltimea fruntii ei!

   

   

   Reply ↓