Devin uşor dependentă. De persoane, de locuri, de obiceiuri. Mult prea uşor. Tocmai din cauza asta am stat departe de ƫigări, alcool şi alte vicii. Ṣtiam că m-ar înghiƫi cu totul.
Dezvolt obsesii şi cu greu scap de ele. Mă centrez atât de mult pe lucrul respectiv, încât îmi consumă toată energia. La un moment, ajunsesem obsedată de un proiect de la muncă. Jesus, mi-a mâncat multe nopƫi şi multă răbdare (a mea şi a altora). Trebuia să fie perfect şi de fiecare dată când nu era, simƫeam că nu am stare. Până la urmă, am considerat că, de fapt, nici nu este atât de semnificativ încât să mă distragă de la alte sarcini mult mai importante pe care le aveam. M-am îndepărtat cu greu pentru a fi sigură că nu ajung aspirată din nou în vârtejul nebuniei.
Fără să-mi dau seama, am ajuns dependentă şi de facebook. Povestea mea cu facebook-ul a început timid. Mi-am facut contul doar pentru că voiam să joc Farmville. Nici măcar nu mi-am folosit numele real.
După o perioadă lungă de timp, mi-am căutat foştii colegi de liceu pentru că eram curioasă ce mai fac. Nu postam decât foarte rar, deşi intram destul de frecvent. Când am început să postez, puneam doar poze cu partenerul meu de atunci sau mai dădeam check-in-uri pe ici, pe colo. Când m-am despărƫit de el, a început nebunia.
Acum postez în fiecare zi, uneori de mai multe ori pe zi chiar. Simt că îmi lipseşte ceva, dacă nu postez. O poză, un citat, un share, un whatever, doar să-mi vadă lumea numele în ziua respectivă pe wall.
Am tot încercat să înƫeleg de ce o fac şi o poză care mi-a apărut în news feed zilele trecute mi-a dat răspunsul căutat. Era o poză cu un citat de Winston Churchill „A avea curaj înseamnă să te ridici şi să vorbeşti. Tot de curaj însă ai nevoie ca să stai şi să asculƫi”.
Până acum vreo doi ani, eram convinsă că dacă vorbeşti şi spui ce gândeşti, poƫi schimba lucrurile în bine. Mă simƫeam vinovată că nu am curajul să o fac şi că tac mereu din dorinƫa de a nu deranja. Când lumea mi s-a zguduit am învăƫat şi să „speak my mind”. M-am simƫit atât de mândră de realizarea asta, încât timp de un an şi ceva n-am adăugat niciun filtru la ceea ce transmiteam. Era doar ceea ce gândeam.
Timpul a trecut şi îmi dau seama că, dacă vorbeşti, nu aduci nicio diferenƫă. De fapt, ba da, reuşeşti să-i faci pe toƫi să te urască. Dar cam atât. Restul decurge la fel. Nimic nu se schimbă. Pentru că nu există adevăr absolut şi ce e adevărat pentru mine poate fi fals pentru celălalt. Ṣi pentru că e mult mai uşor să mergem cu valul, sub pretextul de toleranƫă faƫă de ceilalƫi, învăƫăm să închidem ochii la minciuni, nedreptăƫi, ipocrizii şi altele.
Ṣtiu că pozele cu peisaje sau selfie-urile n-au mare legătură cu asta, dar până acum doi ani obişnuiam şi să mă ascund. Când mi-am găsit vocea, mi-am găsit şi curajul de a mă arăta.
Acum, că am găsit, în sfârşit, cauza, sunt pregătită să fac pasul următor şi să redevin o persoană fără o viaƫă pe reƫelele sociale. Am facut primul pas spre vindecare şi mi-am dezinstalat în seara asta aplicaƫia de pe telefon.
Mă declar, de asemenea, oficial, obosită să vorbesc. Corzile mele vocale au nevoie de o pauză. Nu-mi rămâne decât ca de azi înainte să învăƫ să-mi găsesc curajul de a păstra liniştea.
Guest post by Claudia Anton
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
