În sfâşit, m-a găsit şi pe mine norocul! Că până acum zici că am locuit în vreun labirint și norocul nu era prea isteț… Dar, acum, ce mai, bine că m-a găsit – am cunoscut bărbatul perfect! Bun, blând, cu simţul umorului, atent, înţelegător, fidel, iubitor, frumos şi asortat impecabil din vârful celor mai trendy şi sexy pantofi bărbăteşti pe care i-am văzut vreodată, până în vârful capului tuns fără cusur. Cât despre ochii lui albaştri aș putea scrie un poem, dacă aș avea talent. Dar bine spunea Khalil Gibran: când ești fericit, să nu spui la nimeni. Numai că eu am aflat asta după ce îi făcusem capul toacă celei mai bune prietene, care a început fără perdea să-l soarbă din priviri.
Suntem împreună de şase minunate luni şi nu am ce să-i reproşez, iar asta mă sperie puţin. Până şi avansurile tot mai clare ale prietenei mele a ştiu de la început să le refuze cu eleganţă, fără s-o jignească şi fără să mă facă să mă simt prost.
Şi cu toate astea, în loc să înceteze, insistenţele “prietenei” mele au prins avânt. Şi văzând că nu are vreo şansă doar făcându-i cu neruşinare ochi dulci, a schimbat strategia. Chiar dacă noi o tot evitam, ea găsea mereu motive să ne iasă în cale. Ba că să o ajut eu la să aplice pentru un job, că numai eu ştiu să scriu CV-uri astfel încât să fie chemată la interviu, ba că să o însoţesc la doctor că îi este frică să meargă singură, nu cumva să afle că are ceva grav, ba că de unde se îmbracă el de este mereu atât de elegant şi pus la patru ace, că o interesează pentru soţul ei (nu v-am zis că e măritată? O, sigur că este!) … şi câte şi mai câte. Deja mă uitam chiorâş la ea, căci atitudinea ei semăna tot mai mult cu a unei psihopate. Dar ce zic eu „atitudine”? Aia era hărţuire şi nimic mai puţin. Şi cel mai simplu mi s-a părut atunci să-l rog pe el să mai stea o dată de vorbă cu ea la modul serios şi să-i spună să-şi bage minţile în cap odată pentru totdeauna. Între patru ochi, ca să nu aibă senzaţia că-i spune aşa numai de gura mea. Zis şi făcut.
Întâlnirea a durat vreo trei ore – cam mult după socotelile mele. Eu stăteam acasă ca pe ace, aşteptându-l. Într-un sfârşit a venit, dar, Doamne, în ce hal era … teafăr, nimic de zis, însă arăta ca după o luptă pe un teren… noroios. Numai pantofii scăpaseră neatinşi, am remarcat în treacăt. Și m-am bucurat. În fond, era şi păcat, ei sunt acea tuşă personală în ţinuta lui, sarea şi piperul stilului său unic. Avea dreptate nebuna! Îmi amintesc că odată i-a și spus că și-i cumpără de aici, să nu zică că ţinem secret… În fine, dar ce se întâmplase?
Se pare că nebuna sărise pe el, iar el s-a apărat cum a putut. L-a zgâriat, i-a rupt un nasture de la cămașă, cică a vrut chiar să-l lovească și cu poşeta, iar el, săracul, doar nu era s-o bată. A rupt-o la fugă pe unde a văzut cu ochii, prin noroi, nici nu a mai contat, numai să scape de nebună. Şi pe când alergau ei aşa, ea după el, numai ce apare bărbată-su – care se pare că văzuse destul de mult – şi o ia pe sus şi… duşi au fost. O, Doamne, am răsuflat ușurați, îmbrățișându-ne. End of story!
Așa a fost. S-a terminat coșmarul. Și de atunci parcă a intrat în pământ „prietena” mea. N-a mai dat niciun semn de viaţă, a dispărut și de pe Facebook… O fi găsit bărbată-su ac de cojocul ei, naiba știe. Bine că s-a potolit…
Și totuşi, uneori, un gând nu-mi dă pace: cum de a reuşit el să nu-şi murdărească deloc pantofii de noroi?!? Dacă-l întreb acum, după aproape un an, credeți că-și mai amintește?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
