Am deschis uşa barului şi am dat buzna pe trotuarul înfăşurat în întuneric, lăsând în urmă râsetele, muzica şi platourile cu gustări colorate, asezonate ici-colo cu câte un ciorchine de strugure. Gata şi cu sindrofia de sâmbătă seara! Puteam să mă duc şi eu în sfârşit acasă. Am dat să merg pe strada ce se întindea în faţa mea precum o palmă. Brusc, o durere ascuţită mi s-a împlântat în talpă, ţintuindu-mă în mijlocul străduţei luminată de faruri şi reclame. Dacă n-ar fi plouat (era acum câteva zile), mai că m-aş fi descălţat şi aş fi plecat cu tocurile la subraţ, dar aşa, tot ce-mi rămânea de făcut era să caut un taxi.
Mă târăsc cu chiu, cu vai, până în Romană, scanez maşinile, companiile, tarifele şi figurile şoferilor. Până la urmă aleg un domn plinuţ, cu fălci căzute şi burta lipită de volan şi cu un aer inofensiv. În maşină miroase îngrozitor a tocană. Bine măcar că e sătul, mă gândesc şi mă trântesc pe bancheta din spate cu nasul băgat în şalul de la gât cu urme de parfum şi cu ochii la luminiţele ce sclipesc bezmetice din toate părţile. Bună seara, bună seara şi pornim.
Decide singur pe unde să o ia şi din felul în care se bagă şi claxonează pare genul de persoană prea puţin dispusă să negocieze. El e genul care ştie şi asta se simte până la mine, în spate. Nu încearcă nicio conversaţie. Orice comentariu de-al meu – ia uite ce maşină! Uite şi la femeia asta cum traversează pe roşu! – este întâmpinat cu o uşoară ridicare din sprâncene care, acum observ, sunt subţiri şi uşor efeminate. Le-am zărit o secundă în oglindă pentru ca apoi să nu-i văd decât ceafa care-mi va tăia brutal, de acum şi până la destinaţie, orice urmă de vizibilitate.
Îmi sprijin fruntea de geam şi dacă scaunul lui nu mi s-ar fi lipit de genunchi, poate că aş încerca să-mi scot un pic pantofii. Mai ales stângul mă omoară. Dar nu pot să fac nimic, nici măcar să mă mut mai spre dreapta nu reuşesc. N-am loc să-mi mişc picioarele şi nu îndrăznesc să-i spun nimic. Nu pare genul vorbăreţ.
– Când se face verde, o să vă rog să o luaţi drept înainte şi să opriţi vizavi de Mega.
Arunc un ochi la aparat. Până-n zece lei. Îmi scot discret portofelul. O singură hârtie. De o sută.
– Să ştiţi că nu am mărunt, aşa că…
Se întoarce pe trei sferturi spre mine şi scaunul scoate un geamăt. Are pungi sub ochi şi pieile îi atârnă ca unui buldog. Mârâie:
– Hmmm, deci vă plimbaţi cu taxiul ca să faceţi rost de mărunt pentru mâine dimineaţă.
Îmi repet în gând vorbele lui. O dată… încă o dată. Mă dau bătută: nu ştiu ce vrea să spună.
– Iertaţi-mă, nu cred că înţeleg. Cum adică să iau taxiul ca să-mi schimb banii? Ce tâmpit ar face aşa ceva?! Şi de ce credeţi că aş avea nevoie de mărunt mâine de dimineaţă?
De data asta nu se mai întoarce, ci se mulţumeşte să-şi împreuneze sprâncenele în oglindă.
– Dacă aţi şti câţi oameni fac asta… eheee… şi de fapt cu toţii au mărunt. Dar nu recunosc de la început.
Un fior mă străbate. Încerc să mă mişc, dar scaunul lui mă ţine lipită de banchetă, cu genunchii aproape la gură. Mă gândesc că poate ajunge să-şi tortureze clienţii până scoate tot măruntul de la ei. Mă mai uit încă o dată în portofel. Dar nu, tot o singură hârtie. Şi tot mare.
– Uitaţi, dacă nu aveţi rest, aşteptaţi-mă în faţă la Mega, mă duc să schimb.
De data asta îşi ridică mână într-un gest aproape vioi şi o lasă apoi să cadă, cu putere, peste volan.
– Adică dumneavoastră credeţi că eu o să aştept în maşină cât staţi la coadă să schimbaţi?!
Dumnezeule, m-a prins! Da, sunt vinovată, exact asta aş fi vrut: să mă aştepte să schimb banii, dar acum planul meu diabolic s-a dus dracului, zic în sinea mea.
Mai fac o încercare, ultima.
– Stimate domn, eu am o hârtie de o sută de lei. Atât. O primiţi sau nu, ca să ştiu cum facem!
Se întoarce pentru a doua oară spre mine, făcându-şi din nou scaunul să geamă şi fălcile să-i tremure. Aşează pe mine o privire lăptoasă şi, dintr-o dată, cu iuţeala unei şopârle care înghite o muscă, îmi smulge suta de lei din mână.
Citiţi şi Pe unii taximetrişti chiar îi iubesc
Cu fruntea lipită de geam şi genunchii de scaun, aştept cuminte să ies din maşină. Îl las să numere şi el o face încet, ca şi cum mi-ar da timp să-l aplaud. De data asta nu se mai întoarce spre mine, ci îşi întinde leneş mâna, deasupra capului, lăsându-mă să trag un pic de bancnote înainte să le dea drumul dintre degete. Mârâie iar.
Deschid uşa taxiului şi dau buzna pe trotuarul înfăşurat în întuneric, lăsându-l pe şoferul cel gras ţintuit în scaunul lui şi-n mirosul lui de tocană. Strâng banii în pumn cu satisfacţia celui care tocmai a obţinut o nouă victorie. Nici nu mai contează că şi-a ţinut singur bacşişul, important este că am reuşit să-l plătesc! Şi că s-a lăsat!
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Jurnal de Arizona: Dragă tată, cel mai frumos tată din lume
Poate și tu ai nevoie de tratament cu pastile de „Nu-mi pasă” de 1000 mg
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
