Astăzi este 1 iunie şi mi-am dorit să vă ofer ceva special, pentru copilul ce respiră şi inspiră în adâncurile oceanelor noastre interioare. Ca o sirenă, copilăria îmi cântă amintirile, vrăjind, parcă, Timpul. Astăzi am timp, deci. Timp să-mi amintesc, timp să-mi fie dor, timp să povestesc. Timp să împart colţul meu de rai cu voi, acel paradis pe care-l regăsesc de fiecare dată când simt nevoia să îmi retrag apele sufleteşti în linşte. Şi pe care, tot de fiecare dată, îl pierd apoi. Vă voi povesti, deci, despre Bucovina, cea împletită cu amintirile-mi din copilărie.
În “Pe aripile vântului” există o scenă în care Scarlet vorbeşte despre Tara, descriind pământul moşiei în care s-a născut şi a copilărit ca fiind lutul din care îşi trage forţa, puterea de a merge înainte.
Tara mea există. Şi are un nume al ei, vibrând uşor a stup. Dacă urmezi drumul Vitoriei Lipan până întâlneşti cursul Suhăi, apoi te abaţi puţin din drum şi continui să înaintezi în jos, găseşti fortăreaţa mea magică, în care mi-am ascuns demonii, zânele şi prinţii copilăriei şi în care încă obişnuiesc să mă închid, departe de restul lumii, de fiecare dată când ajung să poposesc pe acele meleaguri. Câte pronume de persoana I! Drept de proprietate nescris cu slove, ci cu sânge şi parfum de amintiri.
Vă voi vorbi despre frumuseţea Bucovinei, pulverizată-n mici şi mii de mari frumuseţi, aşa cum o văd eu astăzi. Nu voi vorbi despre relief, altitudini, vestigii, climă şi alte cele, ci despre cum se-aprinde soarele la apus sau cum se-agaţă cocoşul de răsărit, zgâriind, uneori, somn uşor şi dulce pe perne moi de puf. De gâscă, fireşte :). Voi vorbi despre mirosul aerului a ploaie şi despre culoarea tulbure, de ceai ce-a stat prea mult pe frunze, cu care se-acoperă văzduhul… Minunat mai mergea romantismul englez amestecat cu lumina difuză-confuză, de furtună fantomatică, potenţială!
Citeam la fereastra izbită de ploaie despre domniţe care citeau şi ele, tot la ferestre acoperite de ploaie, şi, dintr-o dată, ne găseam faţă în faţă, eu şi câte o missis cu spirit sălbatic. Printr-o supapă a timpului pe care am reuşit întotdeauna s-o deschid cititnd, sticla dintre noi devenea imaterială şi reuşeam să simt parfumul de lavandă ce-i conservase dantela, să-i ating zulufii, să-i privesc în neştire degetele făcute să alunece pe clape….
Dar înainte de perioada mea romantic-englezească, fusese cea a basmelor Contesei de Segur (care şi astăzi mi se par cele mai frumoase) şi a celor tigăneşti, pe care bunicul mi le dezlega adânc în noapte, până când somnul mă dobora (sau pe el 🙂 ). Sau iarna, aproape de sobă, când imaginaţia mi se-aprindea şi mai tare, odată cu lemnele ce trosneau a cald şi siguranţă…
Imi amintesc că bunica pleca la biserică în fiecare duminică dimineaţă, iar eu mă prefăceam că dorm adânc, ca să rămân acasă, furişându-mă apoi lângă bunicul, cu cartea în braţe. Preferam întotdeauna o porţie bună de visare, oferită de basme, unei porţii de spiritualitate ce pe-atunci nu îmi era prea accesibilă şi prezenta, deci, mult mai puţin interes. Unde mai pui că ritualul de pupat icoane, sutane, mâini, îngenunchiat – ridicat – îngenunchiat, făcut semnul crucii Nu acum !.. Acum !.. De două ori !.. mi se părea din cale-afară – expresia buniicii 🙂 − de complicat şi lipsit de haz. Nicicând nu-s somnul sau visarea mai dulci decât atunci când esti cufundat în pernele mari, moi, umplute cu puf… Iar casele de la munte sunt `nalte şi reci, un rece puţin aspru, ce-nchide în el o mireasmă abia perceptibilă de lemn vechi şi icoane îmbrăcate-n praf de busuioc.
Un alt miros caracteristic munţilor, pe care îl iubesc nespus de mult, este cel din zori, când se ridică roua, şi cel de pe-nserat, când cade roua: mireasma tare, de ierburi pline de sevă şi personalitate, iradiind sălbatic în aerul montan. Aer pe care, dacă în dimineţile sau serile reci, îl tragi adânc în piept, îl simţi secţionându-ţi vintrele… De fapt, aerul miroase întotdeauna bine aici:
Vara, când se-amestecă cu pleava de ierburi uscate, fin macerate, ce se ridică-n aburi, în timp ce pui fânul pe căpiţi. Sau când îl stoarce soarele ce arde la nămiază de sevă, iar călcâiele copiilor, alergând pe prund, îl umplu de praf puţin uscat… Toamna, când simţi parfumul strugurilor din vie înainte să fie culeşi sau zdrobiţi, şi pe cel al gherghinelor, plin, încărcat, trist, aducând puţin a moarte… Apoi încep ploile şi-o aromă de vegetaţie ameninţată de putrefacţie blândă, udă, amestecată cu cea a perelor, merelor şi strugurilor bătuţi şi puşi la fermentat, se ridică până-n dreptul sternului şi mai sus… Şi iarna… întotdeauna am zis că pălinca (sau ţuica) şi gerul năpraznic merg mână-n mână: să-ţi fie cald şi să-ţi reintri, după ce te-ai încălzit…cam tare, în posesia simţurilor 🙂 Atât de puternic şi de hotărât e gerul… Iar primăvara… Primăvara miroase-a pământ umed, încălzit timid de soare, ca respiraţia calduţă a unui mânz ce tocmai a terminat de supt.
Bineînţeles, există şi alte tipuri de mirosuri: de ceară arsă până la capătul fitilului, de lămâie topită-n uleiuri de îmbălsămare, de ţărână flămândă stând să se prăvale… Dar acestea sunt personaje dintr-o altă poveste. Cea a destrămării de Tară…
Apoi, mai sunt miresmele de plăcinte proaspăt rumenite-n rulă şi de legume undite pentru zârbuşcă. Zârbuşca…. zeama de cartofi, cum îi mai spune bunica mea… Un borş de cartofi cum n-am mai mâncat din oala altei gospodine… Legumele se undesc încet, zârbuşca fierbe molcom, plăcintele se perpelesc în rulă… Bine-au mai mers şi Teodoreanu, şi Sadoveanu, şi Preda şi alţii în mirosuri de bucătărie bucovineană… !
Iar laptele… Doamne, cred că muntenii au un cult aparte pentru lapte! Ce-i drept, nici gust ca cel al laptelui prospăt muls, aburind încă, în care mai plonjează, din când în când, câte o musculiţă prostuţă, nu mai găseşti în alt lapte! Urmează, fireşte, smântânitul oalelor, cand pojghiţa fină pe care-o poţi desprinde are aromă de piele de înger parcă, abia perceptibilă, fină, dulce… Sau lapte prins în ulcioare de lut ars, pe care-l farmecă bătrânii cu poveşti din copilăriile lor, de-acum milenare… Şi jântiţa…dantelăria albă care se formează înainte de a se închega brânza, cu consistenţa lăptoasă, uşor gumată… Brânza proaspăt coborâtă de la stână, mămăliga mare, fierbinte, pe fund de lemn, aţa, familie adunată în jurul ei, basme… atemporalitate.
Aş mai putea scrie pagini întregi despre mirosuri, arome, senzaţii… despre cum este să-ţi plimbi tălpile goale prin iarba încărcată de rouă… sau să te întinzi pe pământ cand plouă, arcuindu-ţi trupul şi simţind răsuflarea lutului cu miezul cald… Despre cum e să ai pielea zgârâiată de fân şi de fire de flori uscate, încurcate în păr… sau despre alergatul pe câmp şi culesul de flori violet, al căror nume nu m-a interesat niciodată, căci le-am pus singură un nume care li se potriveşte mai bine. Cel puţin pentru mine. Căci oricum numele au fost date tot de oameni, grăbiţi să eticheteze şi să inventarieze totul…
Mie Bucovina mi-a dezlegat răspunsuri la întrebări pe care nu ştiam că le am. De fapt, poate ca mi-a răspuns înainte să apuc să întreb. Mi-a vorbit despre nemurire, despre zădărnicie, despre esenţă. Prin profilul brazilor din depărtare, prin vânt, prin apă şi prin pietre. Prin munţii tociţi. Prin limbile de foc ale celor bătrâni…. De n-ar fi sufletele tinere o eternă revoluţie… ! De n-ar fi al meu!
Întinsă sub teiul din curte, clipe în şir… în şir… şir… până când am învăţat să abolesc Timpul sau, mai bine spus, s-a abolit El, căci nu mai existam pentru El, ca El să existe, am învăţat să simt ritmurile adânci ale pământului, să ascult vântul, să privesc arborii şi frunzele verzi. Atunci am învăţat să SIMT, să PRIVESC şi să ASCULT. Şi-atunci mi s-a părut pentru întâia oară că tăcerea ce se-ascunde în spatele vuietului lumii ţipă. Aşa am ajuns să privesc şi să simt viaţa, oamenii, altfel. Atunci când vreau. Când nu mă prefac, ca mulţi alţii, că nu văd.
Nu, n-am şi eu Tara mea. Are şi Scarlet Stulpicaniul ei 🙂
Vă invit acum la un pelerinj imaginar prin Tara sufletului meu. Fotografiile nu-mi aparţin, însă surprind mult mai frumos Bucovina decât aş fi reuşit eu :
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
O durere profundă și ascunderea lacrimilor
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
