– Hai Vasile, intră și așază-te la masă!
– Lasă că intru io… se proptește Vasile de tocul ușii zâmbind.
Știam deja că va sta acolo așteptând insistențe, așa cum se făcea în satul lor. Nu se cădea să intri, cu-atât mai mult, doamne ferește, să te așezi la masă până nu ești invitat de cel puțin trei ori. Să nu cumva să creadă lumea că n-ai ce mânca acasă, de-aia ai venit în vizită. Trecuseră peste treizeci de ani de când plecaseră din sat, dar niciunul dintre frați nu renunța la obiceiul ăsta, fără să-și dea seama că tocmai de-aici puteai deduce cât fuseseră de săraci și cât efort făceau să ascundă asta.
Mărioara lui intră și se-așază fără ritual, șoptind totuși un politicos: „noi tocmai am mâncat”. N-o crede nimeni, dar nici nu e nevoie. Crescuse și ea în același sat, dar într-o altfel de familie. Un tată blând și bun, cum rar găsești la țară, și-o mamă veselă, gălăgioasă, total dezinhibată.
– Bună să vă fie inima, apare și celălalt frate, Ionaș, cu Mărioara lui. Bineînțeles, Ionaș se oprește și el tot în ușă, uitându-se crunt la a lui Mărioară, care se așază ridicând din umeri: „ce! mie mi-i foame!”.
Cei trei frați ai mamei mele au toți neveste pe care le cheamă Mărioara. Și așa au căpătat prelungiri aristocratice de nume: Mărioara lui Vasile, Mărioara lui Ionaș și Mărioara lui Toderică. Frații au toți freze cu părul dat ordonat pe spate (‘a la Gheorghe Turda), sunt mici de înălțime, dar plini de vigoare și mușchi. Țărani muncitori, fiecare și-a construit casa cu bani puțini și muncă multă. Ionaș era singurul ușor complexat de înălțimea lui (nu-i prea ajută pe țăranii noștri munca la sapă, de tineri) și-atunci adoptă o poziție de cocoș mândru, pintenat. Își luase nevastă tânără, frumoasă, fără să bănuiască, însă, că tinerețea ei îi va da o lovitură acolo unde îl durea cel mai tare: fata era în creștere, și, după nuntă, a început ușor, ușor să se tot înalțe. Până l-a depășit cu vreo două capete.
– Da’ intrați dracului, odată! se rățoiește maică-mea la ei când apare și Toderică, că mi-ați blocat ușa.
Frații se pun cuminți la masă. Știu că nu-i de glumit cu nervii surorii lor mai mari. Mărioara Toderichii, o mânuță de femeie harnică foc, se și face utilă, râzând cristalin în timp ce servește.
– Ie de-mbucă, fătu’mneu! repetă ea gluma arhicunoscută cu femeia de la țară care se scarpină undeva în timp ce spune asta.
– Bune sarmale știe Floarea să facă!
– Mie, se-nfoaie taică-miu în capul mesei, dacă nu mi-ar mai da nimeni, toată viața, sarmale, nu mi-ar fi dor de ele. Așa de des mi le face Floarea.
Și-apoi începe veselia aia de la mesele în familie, când: „hai să bem, dă-o-n foc lume-asta!”, și când se clemfăne pe diferite tonuri, și toti vorbesc deodată, din ce în ce mai tare.
– Mă, fiți atenți aici! bate taică-miu, șeful clanului, cu pumnul în masă. Când vine Mitică să fiți cu ochii pe el, că ăsta, cum bea un pahar, cum începe scandalu’. Își tot găsește el să se certe cu cineva, de ne strică tot cheful.
– Moldoveanu’ dracu’, se enervează anticipat unul dintre frați.
– Lasă-l, mă, că-i harnic și de treabă, intervine conciliant una dintre Mărioare.
– Îi și chior de-un ochi, se mai domolește fratele.
De la pălinca de dinainte de masă, se trece la vinul de după și-apoi se dau mesele la perete și se-ncepe danțul. De mică m-a fascinat seriozitatea cu care se dansează în Ardeal. Femeile își pun mâinile pe umărul bărbatului, el face câteva acrobații cu bătutul peste picior, privește superior peste capetele celorlalți și-apoi începe o învârtită fluidă, ca un zbor, capul țintuindu-se drept, cu mișcări smucite din gât. Și, din toată seriozitatea asta, iese câte-un țipăt agonic parcă, plin de patos: uiu iuiu iuiu iu! Mitică, soțul Oniței (Ana, sora cea mică a clanului) intră plin de veselie și, pe învârtita din Ardeal, el bate din picioare des, o tropațâcă. Înfulecă de pe unde-apucă, bea vin, pălincă, totul repede, să-i prindă din urmă pe ceilalți care se simt așa de bine. Se uită fericit în jur la neamurile care îl acceptaseră atât de greu, de parcă voia să-i strângă-n brațe pe fiecare-n parte. Cineva chiuie aprig. Chiuie și Mitică. Și, extaziat de bucurie, dă ritmic cu pumnii în masă. Pahare și sticle încep să zdrăngăne ca turbate.
Din colțul în care mă retrăsesem, îi văd pe cei trei frați cu freze aranjate și mușchi de oțel cum se regrupează ca la o comandă, îl înșfacă pe bietul moldovean fericit, îl scot în curtea casei… Și-l snopesc în bătaie!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
