“Nu, e prea frumos ca să fie adevărat. E prea multă pasiune, prea mult consum nervos, ca să dureze. Într-o zi vei dispărea și eu nu am să știu să respir fără tine. Trebuie să plec acum, cât încă mai pot respira de una singură”.
Acestea au fost atunci cuvintele mele. Apoi am plecat în căutarea unei vieți banale și sigure, iar el, bărbatul meu, nu a încercat să mă oprească. Se vede că și el începea să aibă probleme cu respirația.
Bărbatul banal mă aștepta la colțul străzii, un pic mirat că vin spre el aproape fără bagaje, dar gata să-mi ofere cea mai banală viață cu putință. M-a privit cu satisfacție tot drumul până la casa lui confortabilă și banală, doar eram trofeul lui atât de greu câștigat.
M-am străduit să fiu blândă și înțelegătoare cu bărbatul banal în timp ce încercam să respir cât mai natural cu putință. Uneori simțeam că mă sufoc și atunci ieșeam de nebună pe străzi, cu scuza că am nevoie de aer curat.
El, bărbatul banal, nu credea că nu-l pot iubi și aștepta răbdător ziua în care îi voi face prima declarație de dragoste. În timpul ăsta, el mă asigura de toată dragostea lui, în care nu credeam și de care nu aveam nevoie. Nu aveam nevoie decât de liniște, de pace, de somn fără coșmaruri și de aer, de mult aer, că doar asta ne fusese înțelegerea.
Într-o zi, din pură întâmplare, am surprins adevărata față a bărbatul banal. Sub masca decentă, de om cumsecade, se ascundea un chip urâțit de minciuni și ipocrizie, de deziluzii și de lașitate.
Mi-a mărturisit că are multe măști, că nu e chiar atât de neinteresant și de banal cum cred eu. Când am plecat, și-a pus masca de bărbat rănit în dragoste și a plâns. Mi-a fost milă de el.
Nici singurătatea nu mi-a priit, încă simțeam că mă sufoc.
Apoi a venit el, bărbatul meu. Cum a știut că-l așteptam?
A avut și el viața lui banală? Și-a risipit și el timpul și căldura cu niște măști? Nu l-am întrebat niciodată.
Așa am aflat și eu că noi doi nu putem trăi separat. Păcat ca a fost nevoie de un bărbat banal și de testul singurătății ca să înțeleg asta, dar, crede-mă, mai bine mai târziu decât niciodată.
Au trecut douăzeci de ani de atunci și iată-ne, suntem tot împreună și atât de fericiți. Suntem maturi și stabili, nu ne mai temem. Nu ne mai poate lua valul. Poate doar Domnul, dar cine suntem noi ca să facem excepție?
Draga mea, nu știu dacă povestea mea îți va fi de vreun folos, dar, înainte să îngroși rândurile celor care pleacă pentru că se tem de prea multă iubire, încearcă să-ți imaginezi cum vei respira fără el.
(fragment dintr-o povestire mai lungă)
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
My Policeman – Povestea tragică a dragostei interzise
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
