Ce idee mai bună poți avea în ultimul an de facultate, decât să-ți faci un copil? E singura șansă să scapi de o repartiție pe undeva prin Fundul Bârgăului, în afară de, Doamne ferește, o boală incurabilă. Adevărul e, că între o boală incurabilă și un copil… parcă mai bine un copil. Si uite așa, merg pe stradă legănându-mă ca o raţă și zâmbesc tâmp, mângâindu-mă pe burtă. Mă rog, dacă eram Sandra Brown, vă scriam o sută de pagini despre minunea de a purta în pântec rodul iubirii și despre zâmbetul ce-mi inunda chipul și… alte chestii de-astea. Cert este că mă dureau șalele, mi se umflau picioarele și aveam niște arsuri în stomac de ziceai c-am băut sodă caustică. Nu eram curioasă sau nerăbdătoare să-mi văd odrasla. Nu-i citeam seara povești și nici nu auzisem prin țărișoara noastră de ecograf, ca să știu ce sex are plodul. Tot ce știam, era că o să-l nasc la Polizu și că trebuie să merg regulat la control, că dacă, Doamne ferește, pierd sarcina, mă mănâncă pușcăria.
Adevărul e că generația mea se apuca de sex cam pe la 19-20 de ani. Nu de sfinte ce eram, ci pentru că nu aveam metode contraceptive. Fapt pentru care, nefiind îmbuibate de pe la 14 ani cu anticoncepționale, rămâneam gravide instantaneu și, mai ales, când nu ne doream. Cred că, dacă ne-ar fi zis cineva atunci de fertilizare, am fi râs cu lacrimi și l-am fi întrebat „bă, ești prost?”. Noi nu știm cum să facem să nu fim borțoase, nu știm cum să facem să ne scăpăm și tu vorbești de copii în eprubetă? În rest, ce să zic, nu umblam prin magazine după mobilier pentru camera copilului, care, de regulă, cameră nici nu exista, iar pătuțul îl luai de la vreun prieten căruia nu-i mai folosea și care, la rândul lui, îl avea de la altcineva. Căruciorul, ăsta da, era un landou alb, unisex, din vinilin (pardon, piele ecologică), cu fundul din placaj. În el era o salteluță din burete, precis antialergic și n-avea nici suspensii, nici iluminare pe dedesubt, nici umbreluță, nici husă de vară sau iarnă, n-avea nimic. Decât un copil în el și o mamă care-l împingea. De bonă filipineză… haida-de… Nu știam nici unde e arhipelagul Filipinelor pe hartă.
În sfârșit, a venit și ziua născutului. Mă cam apuca un junghi nasol peste șale și pe un picior. Mă bag în pat la căldură și-mi spun că poate trece. Dar nu trece, mă înjunghie și mai rău. Se pare că n-am de ales. Împreună cu soțul din dotare, iau un taxi și mă duc la maternitate. O asistentă halterofilă și plictisită îmi face internarea și mă privește de parcă ar spune „ete înc-o proastă”. Mă preia doctorița mea, o bomboană de fată, şi mă pun pe născut. Natural. Pentru cezariană îți trebuia un dosar medical, o comisie, o aprobare… nu ca acum, când tu te duci la maternitate, doctorul asudă și naște pentru tine prin cezariană, iar tu stai cuminte și aștepți emoționată, coafată și machiată, să-ți vezi odrasla. Și nasc, și iar nasc, vreo 12 ore încheiate. N-am crezut că scap cu viață. Mă gândeam că voi sfârși ca mama naturală a Albei-ca-zăpada, adică moartă și-ngropată. Firește, în timpul ăsta, soțul meu era emoționat și sărbătorea cu prietenii. Nu ca acum când stă în sala de nașteri, te privește și i se pare că semeni cu o vacă dusă la tăiere. Numai imaginația noastră romanțioasă ne face să credem că ei se topesc de drag și sunt impresionați plăcut.
Paula Modersohn-Becker, Mother and Child, 1907
Ei, gata. A venit pe lume fiul meu. E sănătos, întreg și urlător. Eu sunt o epavă, spintecată și cusută. Mă dor și ochii în cap și viața din mine, aia câtă mai e. Am pile la doctorița mea și mă bagă într-o rezervă, unde zac, dar zac, ca lovită de tren.
După vreo trei zile de zăcut, în care și pipi când făceam, credeam că mă dezintegrez, apare în rezerva mea o doamnă doctor. Înaltă, subțire și cam la 50 de ani și mă întreabă dacă eu sunt mama lui Daniel. Aș fi vrut să spun că nu. Nu de alta, dar nu mă simțeam mama nimănui. Răspund da, cu jumătate de gură.
– Doamnă dragă, de ce nu veniți la băiețelul dumneavoastră? Trebuie și el hrănit. Ştiți asta? îmi spune ea, recunosc, cu blândețe.
Răspunsul meu vine firesc și probabil ușor arogant, dar sincer.
– Dar de ce, nu aveți asistente? Eu abia mă pot da jos din pat.
Ea mă privește fără mirare. Cred că de astea ca mine mai întâlnise grămezi.
– Desigur că avem. Până acum, cine credeți că l-a hrănit? Dar are și el nevoie de atenție, de glasul dumneavoastră, de o mângâiere…
Ce să fac? Îi spun că da, am să vin. Mai mult așa, de rușine spun asta și pentru ca să-i fac ei hatârul.
După ce pleacă, mă mobilizez și mă extrag din pat. Merg sprijinită de pereți și o înjur în gândul meu pe madam doctor, că mă supune unor asemenea cazne. Cusăturile mă fac să merg cu pasul furnicii și amețeala mă ia de creieri. După lupte seculare ce au durat 15 minute ca să ajung la „bebeluşerie”, mă prezint în fața ei, să-mi văd și eu copilul, pentru prima oară. Mi-l aduce o asistentă. Îl privesc. „Doamneeee, cât e de urât!”, îmi exprim fără jenă gândurile, cu voce tare. Toți ceilalți copii îmi par mai frumoși. Al meu arată ca o sarma împachetată în cârpe albe. Zici că-i o mumie în miniatură. E galben ca o lămâie. A făcut icter, mi se spune. Nu întind mâinile să-l iau din brațele asistentei, dar nici nu-i nevoie. Asistenta mi-l pune în poală, în mână îmi pune un biberon și descurcă-te, fato.
Îl iau în brațe și-l țin ca pe un pachet în care ar putea fi o bombă, numai că… bomba oftează profund. Copilul meu, fiul meu, ajuns în brațele mamei lui, a oftat profund, de parcă ar fi vrut să-mi spună „mama mea, ce bine că ai venit, mi-a fost dor de tine”. Îl strâng cu putere la piept și cu un sentiment profund de vinovăție îl sărut pe frunte. Îl văd cu alți ochi. E cel mai frumos copil din lume. Când el a oftat, eu am devenit mamă. Mama lui Daniel, pentru toată viața și pentru toată moartea.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
